De fiecare dată când o personalitate pleacă dintre noi, obştea se calcă în picioare să-i sfâşie cadavrul. Prostimea, în timp ce-şi şterge lacrimile de crocodil, salivează aşteptând detaliile picante pe care să le analizeze şi să le disece la o bârfă cinstită. Scandalurile conjugale, ultimele cuvinte, copiii din flori care descoperă cine le sunt părinţii adevăraţi doar când aceştia mor şi aleargă cu limba scoasă după „recunoaştere“ (şi o halcă sănătoasă din moştenire).
Mai nou, dacă eşti cunoscut, nu mai ai voie nici să hotărăşti ce se va întâmpla cu propriul tău corp după moarte. Şi acesta aparţine cuiva!
Sergiu Nicolaescu a vrut să fie incinerat. Aşa, şi? Era dorinţa sa, îl privea strict pe dânsul, nu pe biserică sau pe „popor“. Dar nu… Cum să ratăm o asemenea ocazie de a ne mai face încă o dată de râs? Trebuie să-l conducem pe ultimul drum cu behăitul prostimii, care să strige din toţi bojocii „Ruşine!“.
Cel mai… (introduceţi aici orice termen vă vine la îndemână şi pe care hârtia nu l-ar suporta) personaj din politica românească, individul care, după ce ne-a „reprezentat“ (a se citi „ne-a făcut de râs“) în Parlamentul European, s-a strecurat şi în cel al României (din partea unui partid care, chipurile, are pretenţii), intervine în direct şi ne dă lecţii de credinţă cu atâta patos încât l-ar lua şi pe Dumnezeu de barbă şi ar da cu El de toţi pereţii dacă l-ar contrazice. Şi totul pe motiv că au nevoie de un loc de reculegere care să le aducă aminte de cel mort. Ne comportăm de parcă am fi spălaţi pe creier cu tix şi peria de sârmă.
Stimabililor (credincioşi, politicieni, jurnalişti şi alţi scandalagii), pentru a nu uita un om, indiferent care ar fi numele lui, nu aveţi nevoie de o bucată de piatră la care să puneţi o lumânare sau o floare, de statui, morminte sau monumente. E destul să vă amintiţi de ceea ce a făcut. Iar Sergiu Nicolaescu a făcut destule pentru a vă putea aminti de el.
Prin spectacolul acesta ce depăşeşte penibilul, nu îl onoraţi. Doar scuipaţi în cenuşa sa.
Nina Curiţa