Pentru mulţi copii înseamnă şi nefericirea de a fi odrasla unor părinţi fără bani. Pe 13 septembrie am văzut copii trişti. Tristeţea a doi ochi frumoşi, o mare de întrebări fără răspuns, se distinge într-un ocean de râsete, de haine de firmă sau de bazar, de ghiozdane scumpe sau uzate, de flori simple sau buchete opulente (mi se pare atât de lipsit de gust să-ţi trimiţi copilul la şcoală cu un buchet de flori mai mare decât el sau cu unul ce s-ar potrivi mai bine unei mirese decât unui elev din ciclul primar sau gimnazial…).
În aceeaşi curte, în aceeaşi sală de clasă, vezi copii îmbrăcaţi în trening de fâş, fără telefon mobil de ultimă oră, fără poveşti cu ultimul joc de pe laptopul lui. El, cel care şi-a petrecut vara la bunici sau în faţa blocului, ascultă poveştile vacanţelor în străinătate ale unui coleg mai favorizat de soartă. El, cel căruia părinţii i-au promis anul viitor un telefon mobil, priveşte cu jind la cel de ultimul tip cu care se joacă un coleg de-al lui.
Ea, fetiţa care o iubeşte pe Hannah Montana, pe care o poartă pe un tricou din bazar, priveşte năucită la ciorapii, rochiţa şi penarul cu chipul vedetei pe care colega ei le-a cumpărat de la mall din Timişoara. Ea, fetiţa pe care mama o chinuie să-i împletească dimineaţa codiţele, se uită mirată la colega ei de clasa a IV-a care are şuviţe şi o coafură la modă. Şi astfel de exemple pot continua…
Din păcate, sunt lucruri care marchează copilării, iar copilul frustrat de astăzi este omul trist de mâine. Eu nu condamn faptul că părinţii care au bani îşi răsfaţă copiii şi le oferă tot ce-i mai bun, ci mă alarmează că s-au depăşit limitele bunului simţ şi ale bunului gust. Din partea mea, un părinte cu bani poate să-i cumpere odraslei şi o parcelă pe lună, dar să nu uite să-l înveţe esenţialul din cei şapte ani de acasă: de la a saluta până la a nu râde de cel care e mai sărac decât el.
Are şi sistemul educaţional vina lui prin faptul că mulţi dascăli sunt slabi pregătiţi, dar haosul educaţiei de azi pleacă şi de la părinţi, fie ei bogaţi sau săraci, pleacă de la faptul că cei şapte ani de acasă sunt pe cale de dispariţie. În şcolile noastre, destinul copiilor se împleteşte din bogăţie şi sărăcie, împlinire şi frustrare, bucurie şi tristeţe. Timpul poate şterge urmele unui vis, poate schimba cursul unui râu, poate măcina munţi însă cu greu poate şterge tristeţea unei copilării.
Nina Curiţa