Când s-a schimbat regimul, planificarea a fost trecută în desuetudine. Era considerată o invenţie comunistă şi, ca atare, a fost trimisă la groapă, odată cu orânduirea cu acelaşi nume. Revoluţia a adus în prim-plan şi valori şi nonvalori.
Şi oameni care mai ştiau câte ceva despre economie, ca ştiinţă, şi diletanţi mânaţi de un vânt orb al schimbărilor cu orice preţ. Ion Iliescu nu era un diletant în domeniul economiei, ştia şi cât de importantă este planificarea, fie ea şi minimală, pentru orice societate.
Numai că el, alături de alţi câţiva dintre cei ajunşi la putere, erau marcaţi de trecutul comunist. Şi asimilaţi acestuia. În consecinţă, pentru a-şi păstra poziţiile, au preferat să se lase duşi de val, nicidecum să înoate împotriva curentului.
Ca să-şi păstreze poziţia abia câştigată, funcţiile. Abia pe la mijlocul anilor ’90, Ion Iliescu, având poziţia consolidată, a avut curajul să scoată pe tapet necesitatea unei planificări minimale pentru economia românească, pentru societate în general. A fost o întâlnire la Snagov, prin 1995, au fost stabilite, prin consensul tuturor partidelor politice, priorităţi, tendinţe, direcţii de dezvoltare pe termen mediu şi lung.
Numai că, după tipicul specific românesc, cum că o minune durează cel mult trei zile, guvernarea CDR, dintre 1996-2000, avea să arunce la coş Convenţia de la Snagov. De atunci, cu o regularitate ciclică, se invocă lipsa unui program pentru dezvoltarea ţării. Iar cum noi suntem maeştri în a vorbi mult şi a face puţin, subiectul este mereu actul şi mereu amânat, neglijat.
Aşa se face că nici astăzi nu avem un target, o ţintă spre care să fie dirijată ţara. Secretul dezvoltării Japoniei, al ridicării sale din cenuşa în care a lăsat-o sfârşitul celui de-al doilea război mondial, a fost tocmai elaborarea unor planuri anuale, cincinale şi pe termen lung de dezvoltare economică.
Într-un fel sau altul, cu „cincinale” ori fără, toate statele creionează planuri de dezvoltare economică în principal, pentru că din creşterea economică decurg apoi toate. Trebuie ştiut care sunt tendinţele în economia mondială, care este specificul economiei naţionale, unde şi cum se face conjunctura între acestea. Ce ramuri economice, care tip de investiţii trebuie încurajate, prin facilităţi. Şi cum punem în valoare potenţialul naţional – uman, material, energetic etc.
De 18 ani, trăim în ignoranţă. Economia se dezvoltă haotic. Societatea o urmează firesc, în aceeaşi direcţie. Fie că vorbim de sănătate, de educaţie, de sistemul de pensii. Ca şi cum ai chema la o maşină de spălat cu program un lăcătuş ori un profesor de română, tot aşa mi se par şi politicienii care sunt la putere în raport cu punerea pe picioare a unui mecanism bine programat de dezvoltarea a ţării. Uitaţi-vă la ei! Se ceartă, se scrofălesc şi puţin le pasă de România de azi. De România de mâine nici atât.
Tristan Mihuţa