REŞIŢA – Deşi aproape toată lumea vrea bani, să îi ai nu e un lucru tocmai sănătos. Dacă într-o perioadă normală bogăţia naşte invidie, într-una de criză duce direct la ură. De la Washington la Bucureşti, de la Obama la Ponta, nu se vorbeşte altceva decât de taxa de solidaritate.
De Hollande ce să mai spun, individul care le-a declarat război fără milă „exploatatorilor“. Însă bogăţia e ceva cât se poate de relativ. Cel care mănâncă în fiecare zi e bogat faţă de cel flămând, la fel şi cel care are un apartament faţă de cel care stă sub pod. Dar şi cel care mănâncă zilnic, acasă, e sărac faţă de cel care-şi permite să meargă la restaurant, la fel şi proprietarul de casă în faţa celui de vilă cu trei etaje şi piscină. Iar lista poate continua, la fel şi ura, care creşte cu fiecare nouă treaptă. Să fii bogat a ajuns o adevărată ruşine – adică ai avut tupeul să îţi depăşeşti semenii şi nesimţirea să nu împarţi cu ei.
Desigur, suntem îndemnaţi să încercăm să ne ridicăm. Însă vai de cel care şi reuşeşte! De ce tocmai el a putut să o facă? Ce are atât de special? Sigur a furat şi a înşelat, nu putea doar prin muncă, altfel şi noi eram la fel! Că doar suntem cu toţii egali, nu? Ei bine nu, nu suntem!
Egalitatea e un mit. Unii muncesc mai mult, alţii sunt leneşi; unii sunt deştepţi, alţii proşti; unii riscă, alţii nu. Sau, pur şi simplu, unii sunt ghinionişti, ori n-au ştiut să profite de o şansă. Iar cei care s-au descurcat, în loc să se bucure de munca lor, sunt obligaţi să o poarte ca pe un stigmat – e bogat, deci e hoţ. Evident, nu toţi şi-au făcut averile cinstit, şi nu toţi cei care au muncit cinstit au ajuns bogaţi (de asta şi vreau să fac precizarea că aceste rânduri nu îi includ majoritatea politicienilor români, pe bişniţari, speculanţii la bursă, pe traficanţii de droguri, arme sau de carne vie).
Dar mai sunt cei care au lucrat bolnavi sau sănătoşi, fără vacanţe, fără relaxare, fără timp pentru familie, cu ambiţie sau cu încăpăţânare. De ce să fie obligaţi să-şi împartă banii cu cei pentru care munca e sub „demnitatea“ lor, programul de opt ore e lung iar orele suplimentare înseamnă exploatare? Cea mai simplă definiţie a acestei taxe de solidaritate o întâlnim în Codul Penal – „Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia“. Doar că acolo i se spune furt.
Nina Curiţa