Îl vedem adesea aşezat, pe un scăunel, la marginea trotuarului. Arareori cu privirea îndreptată spre trecătorii grăbiţi. Tăcut şi grav. Doar acordurile triste ale viorii te fac să tresari când treci pe lângă el. Nu deranjează pe nimeni.
Ştefan Neida îşi cântă singurătatea, iar vioara, primită în dar de la un nepot din Italia, îi alină suferinţa. Locuieşte în Berzovia, dar face naveta cu trenul la Reşiţa, de trei-patru ori pe săptămână. Aşa îşi câştigă pâinea. Spre deosebire de cerşetorii de profesie, Ştefan Neida nu stă la colţul străzii cu mâna întinsă. Cântă la vioară romanţe şi muzică bisericească. Nu cere pomană şi nici nu aşteaptă mila nimănui. Mulţumeşte de fiecare dată când trecătorii se opresc să-i asculte muzica sau când îi lasă câte un bănuţ în semn de respect. „Oamenii au inimă bună şi nu trec nepăsători pe lângă mine, dar nici eu nu am făcut rău la nimeni“, spune bătrânul.
Mânuieşte bine arcuşul, deşi două din degetele mâinii stângi îi sunt încleştate, semne ale reumatismului care-l supără de ani de zile. Şi îi place să-şi încânte publicul, care, nu de puţine ori, i-au cerut un bis. Dar s-ar bucura mai tare, dacă, acum, spre apusul vieţii, nu s-ar mai osteni atât să-şi câştige existenţa. Pensia de doar 300 de lei nu-i permite însă acest lucru. Ajutor nu are de unde primi, căci, după moartea soţiei şi a fiului, a rămas singur. Mai are o fiică, măritată în Berzovia, dar care a uitat de părintele său. Aşa se face că vioara este cea care îi pune pâinea pe masă.
„Pensia abia îmi ajunge pentru o căruţă cu lemne. Dacă aş avea mai mult, nu aş veni până la Reşiţa să cânt. Dar viaţa-i scumpă, iar eu trebuie să trăiesc. Aşa cum pot, şi cum o vrea Dumnezeu“, mărturiseşte bătrânul violonist. Osteneala îi este răsplătită pe măsură căci, după doar câteva ore de cântat, se întoace acasă cu 20-30 de lei. Este mulţumit, chiar dacă poliţiştii comunitari nu înţeleg că ce face el nu-i chiar cerşetorie.
Roxana Nafiru