REŞIŢA – Într-o zi, pe când eram în liceu, am mers acasă foarte necăjită pentru că luasem o notă mică. Nu eram supărată pe mine ci pe profesor, deoarece credeam că nu a fost corect. Şi cu naivitatea specifică vârstei i-am spus impresiile mele şi bunicului.
Îmi amintesc perfect privirea lui şi tonul hotărât pe care mi-a spus: „Probabil nu ai învăţat şi ai luat nota pe care o meritai”. Binenţeles că m-am supărat şi pe el, iar după o vreme l-am întrebat de ce nu m-a susţinut atunci. Răspunsul său a fost simplu: „Pentru că nu mi-a plăcut cum ai vorbit despre profesorul tău”. Şi a simţit nevoia să adauge: „Ţine minte un lucru: în viaţă să nu uiţi oamenii care îţi fac bine şi să nu vorbeşti urât de cei care îţi fac rău sau de care ai tu impresia că fac asta. Când uiţi binele primit sau când vorbeşti urât e ca şi când ai scuipa. Grav e că dacă scuipi în jos, s-ar putea să calci în el, iar dacă scuipi în sus, îţi cade pe obraz”. Copil fiind, nu am înţeles mare lucru din ce mi-a spus, însă zile întregi îmi imaginam cât de urât este fizic să scuipi. De mai multe ori m-a trezit din răsfăţul copilăriei cu vorbe pe care le-am înţeles abia mai târziu, dar care niciodată nu şi-au pierdut sensul.
Anii au trecut. De-a lungul lor, oamenii întâlniţi, situaţiile trăite şi realitatea m-au făcut să înţeleg ce spunea bunicul meu atunci când vorbea de scuipat. Din respect pentru mine, din respect pentru el, i-am urmat mereu poveţele.
În urmă cu câteva zile am citit şi recitit un eseu deosebit scris de Gabriel Liiceanu: „Despre neajunsul de a scuipa în sus”. Nu îmi venea să cred că cineva de talia lui Liiceanu spunea, binenţeles în limbaju-i filosofico-sofisticat, ceea ce bunicul meu mi-a spus cândva atât de simplu în ceea ce îşi dorea să fie o lecţie de viaţă. Mi-ar fi plăcut să trăiască şi să îi citesc acest eseu. Şi cred că s-ar fi simţit tare bine pentru faptul că Liiceanu nu ştia şi despre neajunsul scuipatului în jos.
Pentru că trăim într-o lume în care oamenii mint zâmbind, în care prietenia este monedă de schimb, iar încrederea o slăbiciune, am să redau câteva din gândurile lui Gabriel Liiceanu, apărute pe contributors.ro.: „Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus (…) disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap. (…) În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții”.
Sunt cuvinte şi fraze care abordează într-o manieră aparte spectacolul caracterelor. Un spectacol despre care cineva drag mie îmi spune mereu că este fascinant…
FOTO: evenimenteoradea.ro