REȘIȚA – Pe când nimeni nu se gândea să muncească pământul, iar stejarii îți lăsau crengile în palmă întrebându-te dacă vrei o ghindă, din castelul din La Mancha se ridică un cavaler rătăcitor. Se numea Don Quijote și, în serile de joi și vineri, ajunse și la palatul de pe malul Bârzavei. I-a dat viață Alexandru Moldovan (foto) în spectacolul în care joacă alături de întreaga trupă a Teatrului de Vest!
Floarea e simbolul virtuții cavalerești, iar cavalerul face lucruri nobile fără vreun motiv. Iată porunca de căpătâi a lui Don Quijote, nobilul cavaler ridicat în vremuri degenerate ca să readucă în Spania cavalerismul celor care cândva se luptau cu nedreptatea. Poruncă ce-l conduse spre mari fapte de vitejie în care nici el nu mai știe câți dragoni a ucis, câți giganți a umilit ori câte domnițe a salvat. Dintre toate însă, Dulcineea del Toboso e cea mai frumoasă din lume și va rămâne pe veci așa. Căci orice cavaler are nevoie de o iubită care să-l inspire în faptele lui, de un scutier care să-i fie alături în vremuri de primejdie ori de un armăsar care să-l poarte ca gândul spre fapte de vitejie. Ori poate doar… cu gândul.
Le știa Don Quijote pe toate din romanele cavalerești citite pe nerăsuflate după ce-și vânduse cele mai bune pământuri pentru o carte cu cavaleri și domnițe. Până se tipări și povestea lui, „Ilustrul cavaler Don Quijote de La Mancha” răspândită în toată Spania în 12.000 de copii, pe care băieții o citesc, bărbații o înțeleg, iar bătrânii o recomandă tuturor. Și, cu toate astea, destui zic despre el că e nebun, iar despre Sancho Panza, scutierul de nădejde căruia i-a promis o insulă, că e un tolomac pentru că-l urmează. „Greu de crezut, Sancho! Ce lume nemiloasă în care eu nu mai știu ce să cred!”, zise cu amar cavalerul… ciorapilor găuriți de picioare strâmbe și al ligheanului bărbierului, zăcând întins în pat cu mintea rătăcind la aventuri cavalerești. Căci gluma a mers prea departe și ajuns ceva necontrolat.
Știu asta doctorii, bărbierul, preotul, surorile carmelite și toți ai casei cavalerului cu mintea rătăcitoare prin biblioteca pe care, într-o zi, i-o fură un vrăjitor venit călare pe un șarpe. Doar bietul scutier încă mai visează la insula promisă de stăpânul pe care-l urmă până și la nebuni. Dar, cum un nobil cavaler nu poate sfârși decât în luptă, iată-l pe Don Quijote în lupta care-l poate trezi la realitate sau afunda pe veci în fantasmele cu giganți și cu domnițe dintre care Dulcineea rămâne pe veci cea mai frumoasă.
JCS-Ionel Ivașcu
