REȘIȚA – Viaţa ne mai ridică un zid, orizontul mai creionează câte o fereastră, zâmbetul mai ascunde câte o poveste, lacrima tremură în câte o frământare… Există clipe în care ni se pare că avem lumea la picioare. Să nu le ratăm. Limitele sunt inventate de noi, iar voinţa le doboară.
Cred că toţi ştim că adevăratele valori din viaţa noastră nu sunt lucrurile pe care le avem, ci ceea ce avem în suflet, faptele noastre bune şi cuvintele prin care am oferit bucurie, mângâiere, alinare, speranţă, curaj. Aşa cum ştim, atât cât putem. Suntem unici şi diferiţi în acelaşi timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, însă uşor de iubit. Cu trecut şi prezent, cu aceleaşi incertitudini în privinţa viitorului. Cu poveşti care ne-au presărat stânci sau flori în suflete.
Credeţi că înţelegeţi tristețea din privirea celuilalt, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din zâmbetul celuilalt? Doar credeţi. Dar nu e aşa simplu pentru că fiecare om are taina lui.
De atâtea ori frumuseţea sufletului nostru este considerată naivitate, sensibilitatea este văzută ca o slăbiciune… De câte ori nu vi s-a întâmplat ca bunătatea să fie considerată prostie, iar sinceritatea pedepsită? Răsplătim iertarea cu greşeli şi, de atâtea ori, încrederea ne este trădată… Respectăm şi primim lipsă de consideraţie şi de atâtea ori ne lovim de indiferenţă. Şi ce dacă? Primim şi oferim lecţii frumoase sau neplăcute. Când viaţa ne mai rupe din pagini visurile, nu trebuie să înotăm într-o baltă a pierzaniei ci să ne ridicăm, să ne asumăm greşelile, să ne amintim de drumul spre noi.
Azi greşeşti tu şi eu te iert, mâine greşesc eu şi tu mă ierţi, cândva greşim amândoi şi ne iartă alţii. Fiecare om întâlnit în drumul nostru ne este superior cu ceva şi inferior cu altceva. Important este să nu tot lipim şi să dezlipim etichete de pe oameni. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde devine un fel de a fi al omului mic, cu principii puţine. Să încercăm să nu intrăm în colţuri în care nu ne mai vedem nici noi.
Sentimentele frumoase pentru cei din viaţa noastră ne aerisesc sufletul. Toţi avem nevoie de iubire, doar că unii uităm să o mai dăruim. Uităm să ne pese de cei care ne-au fost alături, când ne este bine îi uităm pe cei care ţin la noi cu adevărat, uităm să îi auzim sau să îi vedem pe cei dragi. Toţi greşim, iubirea e şi ea imperfectă în toate formele ei, dar ne este necesară tuturor în minte, în suflet, în paşii care cer curaj, în clipele care cer încredere, când nesiguranţa cere certitudini.
Aţi observat că uneori trebuie să uităm ce simţim pentru a ne aminti cine suntem! Lăsăm urme şi purtăm în noi urme. De orice fel. Unele profunde, lăsate de oameni, de gânduri, de visuri. Le vedem, le simţim, le negăm. Pe unele le ascundem sub tăceri neînţelese. Purtăm urme de durere, de fericire, de timp şi dor, de iubire şi renunţare, de reuşite şi eşecuri.
Eu, întotdeauna voi alege să las cât pot urme frumoase în sufletele celor din jur. Pentru simplul fapt că, deşi uitarea le învăluie uşor, sufletul nu le şterge…
JCS-Nina Curița
