„Aştia de la gaz sunt culmea cu preţurile lor”; „Vezi, se taie ţeava CET-ului, ce or face cu fierul vechi?”; „Nu mă mai omor cu cumpărăturile pentru că de Paşte o schimb pe fiică-mea în Austria. Merg eu să am grijă de baba ei”; „Tot e bine că mai avem echipa asta de fotbal”; „Cu gripa asta urâtă am cheltuit 150 de lei pe medicamente şi tot nu mi-a trecut”; „Nici nu îmi mai vine să deschid televizorul, parcă nu mai e nimic frumos”, „Ai văzut, de săraci ce suntem nu mai vin ăştia mari cu spectacole la noi”… Sunt doar câteva frânturi din discuţiile auzite întâmplător vinerea trecută, într-o scurtă plimbare prin magazinele din centrul Reşiţei.
Când am timp îmi place să fiu atentă la oameni. Să merg pe stradă şi să le privesc chipurile străine, să aud frânturi din trăirile lor. Ochii fiecărui om spun ceva. Îmi place să citesc în zeci de clipe zeci de poveşti şi apoi să mă detaşez. Numai aşa mă dezmeticesc şi realizez că lumea este într-o continuă frământare, că fiecare are problemele şi preocupările lui şi că nimeni nu are timp să îţi mai asculte şi grijile tale. Frânturile din discuţiile celor care merg în faţa mea pe stradă, la piaţă sau stau la coadă la casieriile magazinelor le poţi aşeza cu mintea într-un puzzle. În general, poţi face astfel un puzzle al unei lumi învolburate ca o mare în care fiecare înoată cum poate mai bine. În particular, de fapt lumea este aşa cum vrem să o vedem.
Nu am redat în înşiruirea de mai sus expresia unei tinere care spunea cuiva la telefon că „nu mai cred în nimeni şi nimic”. Parcă îmi părea rău că cineva aşa tânăr a ajuns deja la o astfel de concluzie. De când te naşti până mori trebuie să crezi în ceva, începând cu Dumnezeu. Dacă nu în El şi în oameni, atunci în destin, în şansă, în ziua de mâine, în poeziile lui Eminescu, în nebunia ta, în propria lume. În ceva, în orice.
Iar acum, în Postul Paştelui, perioadă care nu înseamnă să te abţii de la grătare şi jumări, ci să faci paşi pentru a-ţi armoniza sufletul şi trupul, mi-ar place să cred că fiecare vede totuşi viaţa în tonuri optimiste. Eu cred că bucuriile şi dezamăgirile, zâmbetul şi tristeţea, eşecul şi împlinirile, prietenii şi duşmanii, binele şi răul fac parte din farmecul ei. Şi mai cred că este plăcut, din când în când, să ne facem timp să citim poveşti în ochii oamenilor. Doar ochii arhivează sufletul…