Ziarele şi televiziunile, chiar şi cele despre care până recent ai fi crezut că sunt serioase, au căzut în capcana rating-ului cu orice preţ şi despică firul în 32, 64 sau 128. Ai crede că viitorul României stă în soarta cuplurilor mondene şi în picanterii, altfel nu-mi pot explica această otevelizare (ca să nu-i spun de-a dreptul tembelizare) a mass-mediei. Între două ştiri despre omniprezenta criză sau centrala de la Fukushima, hop şi un breaking news cu „vedetele“ mioritice.
Televiziunile se calcă în picioare după o exclusivitate din gura Oanei Zăvoranu sau o ştire fierbinte despre cum s-a încălţat Irinel Columbeanu şi ce spune asta despre ce fel de tată e. Toate, comentate cu patos de indivizi care şi-au luat singuri, plini de mândrie, titulatura de „ziarişti mondeni“, iar gândul că viitorul presei se va reduce la astfel de lucruri mă înfioară.
Între timp, un ziarist (unul veritabil, de astă dată) poate lucra ore sau zile în şir pentru un reportaj serios sau o analiză, care oricum sunt aruncate undeva la subsol, sau, în cazul cel mai fericit, reuşesc cu greu să smulgă câteva minute sau rânduri. Pe care oricum aproape nimeni nu le priveşte. „Nu interesează publicul“. Chiar aşa a ajuns publicul din România? Să fie oare alcătuit numai din devoratori de Elodia şi Capatos, care îşi petrec serile cu paharul la perete ascultând cum se ceartă sau cum fac dragoste vecinii pentru a avea ce discuta a doua zi la coadă la pâine, uitând totodată că nu mai au bani să o cumpere?
Dar chiar şi aşa, asta nu scuză cu nimic presa pentru că ea este cea care trebuie să-i dea publicului nu doar ceea ce cere ci şi ceea ce are nevoie. Am citit zilele trecute, pe un site, un fel de definiţie a jurnalistului care spunea că a fi jurnalist înseamnă să le spui oamenilor că cineva a murit şi să-i faci să le pară rău celor ce nu au ştiut că acel cineva a trăit. Nu să-i faci să regrete că nu au putut fi la faţa locului să se înfioare de plăcere privindu-l cum îşi dă ultima suflare. Nu sunt eu cea mai în măsură să dau lecţii de jurnalism şi nici să critic gusturile românilor, nu spun să nu se amuze nimeni pe seama divorţului dintre Oana şi Pepe, însă cu limită.
Şi sper ca într-o zi presa să devină stropul de normalitate şi echilibru al unei lumi tot mai nebune.
Nina Curiţa