ORAVIŢA – Teatrul Vechi „Mihai Eminescu“, cel mai vechi din România, se află în plin proces de restaurare, lucrările de execuţie demarând în urmă cu două luni. Proiectul, în valoare de 10 milioane de lei, implementat cu bani europeni prin REGIO – Programul Regional 2014–2017, Axa prioritară 5, vizează „lucrări de restaurare, conservare şi dotare la Teatrul Mihai Eminescu şi amenajare peisagistică a parcului adiacent“!
Clădire monument istoric cod L.M.I. CS-II-m-A-11154, imobilul este inclus în Ansamblul Urban Oraviţa – monument istoric cod L.M.I. CS-II-a-B-11134. Proiectul, extrem de stufos, a fost elaborat de D. Proiect, avându-l coordonator pe arh. Bogdan Demetrescu, în echipă fiind cooptaţi 31 de specialişti, iar firma constructoare care a câştigat licitaţia este din Italia şi, se pare, e specializată în reabilitări de teatre vechi. Încrezător, iniţial, că în sfârşit teatrul va fi restaurat şi dotat conform cerinţelor actuale, directorul instituției, Ionel Bota, s-a revoltat când a constatat că elementele de valoare sunt distruse şi a postat pe pagina sa de Facebook un set de fotografii pentru a demonstra că „lucrările de la Oraviţa ar trebui oprite…“.
Nemulţumirile acestuia sunt foarte multe, argumentele sale fiind riguros documentate, începând cu scena, culisele, fosa, lemnăria, scaunele, inclusiv structura de rezistenţă, ş.a. Bota spune că nu se respectă proiectul, care a fost avizat şi chiar lăudat la Comisia Naţională a Monumentelor: „Scena avea o serie de elemente auxiliare, instalaţii pentru necesităţi scenografice, pasarele, scări, eşafodaje, podină la etaj, iar fosa avea două zone, acoperită şi descoperită, fiind protejată de un ansamblu de grinzi, două grinzi având rol de mutanţi de 1 m înălţime. În spate au fost prevăzute cabinele actorilor, încă din 1817, modernizate la reparaţiile din 1872, 1893 şi la restaurarea Caramitru, 1997. Structura de rezistenţă deasupra scenei era asigurată prin grinda-tirant orizontală. În podina scenei se mai află tamburul cu cremalieră şi lanţ Galée. Vorbesc la timpul trecut? Da… Nu mai există nimic, totul a dispărut în două săptămâni! Priviți ce înseamnă confuzia de termeni restaurare – renovare de azi…“.
Pe de altă parte, răspunsul şefului de proiect lasă să se înţeleagă că totul e putred şi intervenţiile sunt absolut necesare: „Lucrările de restaurare, conservare și dotări la Teatrul Mihai Eminescu din Oravița se află în etapa de asanare, tratament la atacul biologic existent (expertiza biologică a găsit în pereți o ciupercă agresivă ce urca din subsol) și la consolidarea structurii de rezistență. Aceste lucrări pot părea agresive asupra fragilității teatrului, dar sunt măsuri obligatorii pentru restaurarea lui și repunerea corectă în valoare. (…) Elementele de sceno-tehnică cu valoare istorică, cum ar fi structura de lemn de la scenă, tamburul cu cremalieră și lanț prezent în podina scenei, ștăngile metalice, sobele metalice, precum și tot echipamentul de lumini, pe lângă multe altele, sunt prevăzute în proiect a fi restaurate și repuse pe poziție, având la final un rol esențial în traseul curatorial al istoriei teatrului, acesta fiind unul din principalele argumente la obținerea finanțării pentru lucrările aflate în desfășurare. Aceste elemente sunt prevăzute a fi scoase de pe poziție și restaurate în altă locație, evitându-se astfel contactul cu ciuperca existentă în acest moment în clădirea teatrului, pentru evitarea contaminării. Pe finalul lucrărilor de execuție, aceste obiecte vor fi repuse pe poziție și vor fi dublate de elemente de sceno-tehnică contemporane, ce vor permite inclusiv o nouă abordare a spectacolelor de teatru contemporane“.
Directorul Ionel Bota a fost acuzat de manipulare, însă acesta şi-a completat argumentaţiile explicând că toate aceste elemente care acum se distrug el şi le-a asumat în inventarele realizate: „Scaunele, montate la 1893, sobele din sistemul al doilea de încălzire a edificiului, montate la 1862, grinzile de la fondarea edificiului, încă bune, ornamentele baroce, în casetarea pe cele două paramente, coloanele din completarea structurii de rezistență, de la 1872-1873, alte obiecte tridimensionale și elemente din seria argumentelor care sporesc prioritățile și valoarea istorică a edificiului în cultura națională și central europeană, sunt asumate, din martie 1998, în inventarele mele cu ministerul și INP. Cu atât mai gravă e, din 3 iulie 2020, interzicerea accesului meu în clădire, pe perioada execuției lucrărilor care trebuie să fie conformă proiectului de restaurare, proiect pe care îl consider foarte bun, am spus asta de fiecare dată când a fost cazul. Execuția, aplicarea lui, însă, poate fi compromisă, aici e problema…“.
Implicat nu doar afectiv în această amplă restaurare, regizorul Ştefan Iordănescu, organizatorul festivalului de teatru de la Oraviţa, a încercat să liniştească spiritele încinse în calitate de specialist/expert pentru funcţiunile reabilitării spaţiului de joc: „Muncitorii sunt muncitori… important e cine are expertiza… Arhitectul e aici cu studenţii lui de la Arhitectură din Timişoara, arhitectul şef e şi el pe baricade… mai sunt şi eu prin împrejurimi… cred că e destul, deja… Ştiu, de exemplu, cum ne-am chinuit să păstram cele două sobe şi cum să le punem în valoare… chit că sistemul de încălzire va fi unul nou. (…). De-a lungul timpului, mai ales după anii ‘50 s-au făcut tot felul de aiureli care au micşorat posbilităţile sceno-tehnicii. Acum se curăţă totul, se face pod de scenă ca la orice teatru, se fac trape la scenă, se face magazie şi acces decoruri, că până acum nici pianul nu putea intra pe scenă decât pe dungă, se fac cabine pentru actori la standarde internaţionale… se face funcţional accesul, actori şi decor curte-gradină (stânga-dreapta) că nu era nimic… se face o scenă funcţională, nu cum era până acum. Totul e sub control!“.
JCS-Alexandra Gorghiu
