Actorii Radu Beligan şi Maia Morgenstern vor urca în această seară, de la ora 19.00, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa pentru a juca în spectacolul „Leul deşertului“, scrisă special pentru cei doi de Mona Radu. Din distribuţia piesei mai fac parte actorii Mircea Rusu, Lamia Beligan, George Remeş şi Tania Popa. În ediţia de astăzi a Jurnal de Caraş-Severin puteţi citi un interesant interviu cu actorul şi regizorul Radu Beligan, consemnat de Titus Crişciu.
JCS: Stimate maestre, având în vedere că aţi împlinit o vârstă respectabilă, vă rog să faceţi un scurt bilanţ al activităţii dumneavoastră atât de prolifice.
R.B.: Lumea se interesează de obicei, am observat eu, în special despre vârsta artiştilor. Părerea mea este că în artă timpul se măsoară cu altfel de ceasornice. Eu nu pot să spun că am 90 de ani, pot să zic că am de trei ori 30 pentru că m-am simţit întotdeauna tânăr şi acum joc la Teatrul Naţional şi în alte piese regizate de mine. Eu joc mai mult decât o făceam în tinereţe, aşa încât problema vârstei pentru mine este neimportantă; o ignor.
JCS: Dacă ar fi să ne reamintiţi câteva din momentele memorabile din cariera dvs., care a început cu şapte ani de actorie în teatrele particulare, a continuat ca director la Teatrul de Comedie, apoi la Teatrul Naţional „I.L.Caragiale”, ce satisfacţii mai aparte aţi reţine?
R.B.: Îmi cereţi prea mult, ar trebui să scriu o carte pentru asta. Am aproape 70 de ani de teatru. Vă spun doar că am dus Teatrul de Comedie, pe care l-am înfiinţat eu în 1961, în toată lumea. Pot să mă laud, că într-o vreme când România era mai izolată decât Albania, noi am fost la Paris şi mai păstrez şi acum ziarul „Liberation”, în care pe o pagină întreagă un mare cronicar de al lor a scris. „O lecţie de teatru venită din România”. Pot spune că am avut enorme satisfacţii şi la Comedia şi la Naţional. Tot în acea epocă grea, pe care am dus-o toţi cu moartea în suflet, am fost ales de trei ori la rând preşedintele Institutului Internaţional de Teatru, deşi statutul nu prevedea decât două legislaturi, iar la sfârşitul celor trei m-au făcut preşedinte de onoare pe viaţă. E bine să ai asemenea satisfacţii la un asemenea bilanţ, din acesta mai tardiv.
JCS: Care dintre distincţiile acordate de-alungul anilor v-au bucurat în mod deosebit?
R.B.: Nu cu foarte mulţi ani în urmă am fost decorat (înaintea lui Alain Delon, asta mă amuză cel mai mult), de Jacques Chirac, cu Ordinul de Ofiţer al Legiunii de Onoare Franceze şi tot de pe atunci sunt membru de onoare al Academiei Române. Pentru un actor cred că e un bilanţ suficient de fericit.
JCS: Filmografia dvs. a început în 1942, cu „O noapte furtunoasă”, în regia lui Jean Georgescu şi s-a încheiat după 50 de ani. Din păcate, acest mariaj, ca şi cel cu televiziunea, nu mai funcţionează în ultimii ani. De ce?
R.B.: Nu mă interesează cinematografia, nu mă interesează televiziunea, nu calc prin aceste studiouri. Am dispreţ pentu tot ce văd acolo din punct de vedere producţie artistică, aşa că în acest perimetru nu mă veţi găsi.
JCS: V-aţi însuşit o cultură temeinică (cărţile dvs. stau mărturie) şi e firesc să vă întreb în ce ar consta raportul între intelect şi talent, intuiţia actorului?
R.B.: În ceea ce mă priveşte, contez foarte mult pe această intuiţie, iar pe urmă adaug studiu. Cultura, dacă nu ai asimilat-o, nu ai trecu-o prin filtru propriu, nu e adevărată cultură. Acum cultura e accesibilă oricui, numai să vrea.
JCS: Din experienţa dvs. de o viaţă, şi ce viaţă, dăruită scenei româneşti, ce sfaturi aţi da mai tinerilor actori?
R.B.: Ei, o vorbă foarte înţeleaptă a lui Oscar Wilde, care spune că e o prostie să dai sfaturi şi să dai sfaturi bune e de-a dreptul catastrofal. Aşa că eu m-am abţinut întotdeauna să dau sfaturi.
JCS: Cum credeţi că este viitorul teatrului românesc? Vă cer şi părerea dvs. pentru că cei mai mulţi dintre colegii de breaslă mi-au spus că el va exista cât va exista lume în acest spaţiu.
R.B.: Şi eu cred că teatrul nu poate să moară pentru că se bazează pe relaţia dintre om şi om. Publicul este de fapt partenerul nostru şi câtă vreme vor exista în lume trei oameni, după un cataclism universal, sunt convins că doi vor face o scenă şi vor juca şi al treilea va privi.
JCS: Aveţi un secret al longevităţii artistice?
R.B.: Secretul longevităţii e simplu: Verbul a iubi. Ne-am născut pe lume pentru ca să iubim. Eu spun mereu celor care vor să mă asculte: iubiţi, iubiţi ce vreţi, numai iubiţi. Lipsa de iubire este moartea sufletului.
JCS: Pentru că veniţi rar la Reşiţa şi aţi acceptat interviul (vă mulţumim că de foarte mult timp nu v-aţi confesat public), ce vă amintiţi despre oraş şi oamenii săi, despre teatrul de aici, ce doriţi să transmiteţi publicului său?
R.B.: Într-adevăr, sunt mulţi ani de când nu am mai fost în Reşiţa şi îmi pare rău pentru că am avut din totdeauna o profundă simpatie şi dragoste pentru acest oraş, care a iubit fără întrerupere teatrul, chiar când el trecea prin momente mai grele. E un teatru viu, care s-a servit întotdeauna de actori tineri, care s-au format aici şi apoi şi-au urmat drumul şi au mers mai departe. În orice caz este o pepinieră, un teatru formator care în inima mea a rămas ca o mare dulceaţă şi căldură. Sigur, acum noi circulăm mai greu. Toate sunt scumpe, hotelurile, trenurile, dar mi-ar plăcea să venim mai des într-un asemenea oraş, în care există un public atât de extraordinar şi în care ideea de teatru a rămas mereu vie.