REŞIŢA – „Identităţi fragile“ – o expoziţie retrospectivă, participativă, interactivă şi introspectivă!
La aproape doi ani de la inaugurarea sa, în Bucureşti, „Muzeul Pandemiei“ a poposit în Caraş-Severin, la Muzeul Banatului Montan. Deschiderea expoziţiei participative „Identităţi fragile. Staţia Reşiţa“ a avut loc în urmă cu două săptămâni, în lipsa agitaţiei obişnuite a unui vernisaj. S-a insinuat, aşa cum a făcut-o în urmă cu trei ani şi tema pe care o tratează: pandemia. Nu este o colecţie de instrumentar medical, comunicate oficiale sau recenzii de teorii conspiraţioniste. Poate fi descrisă, mai curând, ca un spaţiu colectiv în care poveştile şi emoţiile donatorilor de obiecte se împletesc cu cele ale vizitatorilor care au trăit experienţe, poate, similare. „Este o expoziţie gândită în jurul conceptului de «obiect social», adică acel artefact la care te uiţi nu (doar) pentru semnificaţia lui artistică sau istorică, ci pentru abilitatea lui de a genera conversaţii.“, după cum o descrie curatorul Andreea Lupu.
O colecţie de obiecte încărcate de emoţii personale, donate de persoane care au ales astfel să contribuie la consemnarea unei pagini de istorie recentă. Dacă, de regulă, într-un muzeu există interdicţia de a atinge exponatele, de această dată ele sunt tangibile şi pot fi, în mare parte, analizate, utilizate sau mutate din loc. „Există o mare circumspecţie faţă de astfel de expoziţii care tratează subiecte ultracontemporane. Poate, pentru că aduc în prim plan emoţii recente la care încă suntem conectaţi, privind evenimente pe care le-am trăit noi înşine!“, a adăugat Livia Magina, managerul Muzeului Banatului Montan.
Expoziţia recompune simbolic spaţii domestice, în care „ne-am învârtit“ la propriu, precum sufrageria, bucătăria, baia sau balconul, de la care am ridicat, cu sfoara, plasa cu alimente, apă şi hârtie igienică. Nu sunt uitate animalele de companie, suferinţa lor şi a noastră, dificultatea sau imposibilitatea de a avea acces la mişcare în aer liber sau medicaţie adecvată. Există şi un spaţiu care aminteşte de sălile de spectacol goale, sau altul care evocă violenţa domestică. Vizitatorii sunt invitaţi să-şi transmită impresiile de moment sau amintirile despre „pandemia trăită“ sub forma unui „mesaj într-o sticlă“, aducându-şi astfel aportul la un viitor studiu sociologic. Totodată, până la data închiderii expoziţiei, 6 iunie, pot fi donate „obiecte încărcate cu cele mai grele emoţii, sau pe care am vrea să le uităm pentru că ne doare să le-avem în preajmă“. Deşi atinge aspecte despre care mulţi dintre noi evităm să mai vorbim, crezând că astfel le vom face uitate, contactul cu emoţiile altora nu poate decât să contribuie la identificarea, deconstruirea şi vindecarea propriilor noastre traume.
JCS-Walter Fleck
