Nu suntem la vreo premieră, întrucât
la alegerile din 2000 un alt muritor cu sânge
(mai mult sau mai puţin) albastru, Paul
Lambrino autointitulat de România, a
încercat şi el să ajungă pe
culmile Olimpului românesc,
actualmente ocupate de Zeus-ul
mioritic.
Eşuând lamentabil, cu doar 55 de mii de
voturi. În acelaşi timp, avem exemplul
vecinilor noştri de la sudul Dunării, unde
chiar fostul ţar, Simeon de
Saxa-Coburg-Gotha, a fost prim-ministru. Chiar
dacă nu s-a menţinut la putere decât
patru ani iar în acest timp, în ciuda unor
îmbunătăţiri,
Bulgaria nu a cunoscut progrese
remarcabile, precedentul unui fost monarh care a ajuns
din nou la putere în mod democratic ar exista.
Pe de altă parte, candidatura
prinţului Radu are parte şi
de contestatari. Unii spun că
preşedinţia României este
incompatibilă cu viitorul titlu de principe
consort al României, ignorând exemplul clar
al ţarului Simeon.
Alţii amintesc de scandalul BAe
Systems, unde se spune că prinţul ar
fi primit unele sume din partea firmei britanice pentru
contractul de cumpărare al celor două fregate
achiziţionate la preţuri exorbitante.
Însă la câte lucruri se spun azi
despre orice persoană publică, sau despre
oricine care vrea să-şi facă loc
în politica românească, nu ne mai
miră nimic. Însă se uită un lucru
simplu – în calitatea sa de cetăţean
român, Radu Duda are voie
şi să voteze, şi să candideze,
în afara cazului în care se va găsi
„ceva“ care să-l facă să
renunţe.
De ce nu am putea retrăi în stil modern
perioada prosperităţii adusă de
Carol I?Poate principele are drept
exemplu perseverenţa primului rege al
României în a satisface şi struni
orgoliile politicienilor români.
Până la urmă, în ciuda a
ce-şi doresc unii sau alţii, tot votul omului
de rând va hotărî pe capul cui va pune
“coroana” României. Cel puţin, teoretic…
Nina Curiţa