REŞIŢA – Deşi campania electorală nu a început oficial, haitele de postaci, fie ei sectanţi sau ciocoi, sunt deja în tranşee şi au declanşat lupta pentru ciolan.
A trecut vremea campaniilor electorale clasice. Alea cu lipit/rupt afişe, tensiuni şi înjurături între grupuri rivale de lipitori (de afişe, nu vă gândiţi la altceva). Acum vajnicul activist care umbla cu prenadezul şi sulurile de maculatură a evoluat. Idealistul politic, care dă impresia că ar crede aproape cu evlavie în liderul partidului, s-a tehnologizat şi din lipitor de afişe şi vorbitor prin parcuri a devenit… postac. Aproape orice organizaţie politică, fie ea şi la nivel de comună, are o divizie de postaci. Mai mult sau mai puţin camuflaţi, mai puţin sau deloc pregătiţi.
Postacul este uşor de recunoscut. Arealul de răspândire: platformele de socializare şi secţiunile de comentarii ale diverselor publicaţii online. Uneori are şi identităţi false şi foloseşte diverse moduri de operare. Câteodată se bagă în discuţie după ce un superior postează ceva şi, cu limbajul şi gândirea limitate de care dispune, aduce aprobări şi laude, aproape întotdeauna fără argumente. La postările „rivalilor“ începe să latre fără legătură cu subiectul, este obsesiv şi repetitiv în elucubraţiile sale. Logica îi lipseşte cu desăvârşire, întreaga lui acţiune fiind aceea de a denigra sau a proslăvi pe cineva. În cele mai multe cazuri este de-o politeţe vădit artificială: „nu vreau să ne jignim“, „o seară faină să aveţi“ sunt doar câteva expresii din arsenalul său. Are alergie la gramatică şi exprimare, uneori gafând şi la adresa propriilor superiori.
Postacii sunt de două categorii. Prima ar fi postacul-sectant, complet imbecil şi cu creierul spălat, aproape la fel ca în cadrul unei secte religioase. Aceştia sunt cei mai utili, deoarece nu gândesc deloc, toate directivele liderilor fiind îndeplinite fără preget şi fără a aştepta mari recompense. A doua categorie este cea mai periculoasă. Postacul-ciocoi, de tip Dinu Păturică. Fiinţe mărunte intelectual şi moral, dar cu aspiraţii mari. Şi cu instinct de supravieţuire extrem de dezvoltat, un fel de gândaci umanoizi, care ignoră mirosul puternic al rahatului pe care-l mănâncă, cu gândul doar la scopul final, parvenirea prin orice mijloace. La fel ca Păturică, încep de jos, se gudură pe lângă mai marii zilei, sperând la o ascensiune cât mai rapidă în sânul organizaţiei. Loialitatea lor este doar faţă de propriul interes şi la momentul oportun sunt mai mult decât pregătiti să calce peste cadavrele superiorilor şi să le ia locul. În timp, limbismul şi pupindoseala lor dau roade şi încep să ocupe funcţii. La început mărunte, apoi din ce în ce mai mari. Se adună cu alţii din specia lor şi-şi amintesc de perioadele când petreceau nopti pe Facebook împroşcând cu dejecţii. Pe urmă se felicită cu falsitate între ei pentru nivelul la care au ajuns şi „realizările“ obţinute.
Deşi postacul este prin natura lui nefericit, frustrarea fiindu-i tatuată în ADN, el pozează în tipul omului realizat, care „a muncit“ mult pentru tot ce are şi pentru funcţia pe care o deţine. Curios este cum de 30 de ani toţi postacii (pardon, politicienii) ne povestesc cum şi cât de mult au muncit şi câte au făcut pentru ţară, dar România este… cum o vedeţi şi voi. Explicaţia e una singură şi tot din trecut o avem, postacul se ghidează după motto-ul „fă-te om de lume nouă, să furi cloşca dupe ouă“.
JCS-Flavius Militaru
