REŞIŢA – Într-o zi de noiembrie care a purtat în aer melancolia iernii timpurii, Reşiţa a avut, duminică, 16 noiembrie 2025, un moment de profundă recuperare culturală şi emoţională!
Inaugurarea celei de-a patra instalaţii publice Poeţi de oţel a fost, de fapt, un act de restituire: un gest prin care oraşul şi-a readus în Centrul Civic una dintre cele mai limpezi şi mai delicate voci ale poeziei româneşti: Olga Neagu. Născută la Reşiţa, pe 16 ianuarie 1954, Olga Neagu avea să devină încă de la debut o revelaţie. Criticii vremii au numit-o „copilul minune al poeziei reşiţene”, iar prezenţa ei în paginile revistelor literare de prim rang – Luceafărul, România literară, Contemporanul, Tribuna, Orizont – nu era o întâmplare, ci confirmarea unei sensibilităţi poetice puternice şi aparte.
Instalaţia inaugurată duminică îi este dedicată ei. Nu doar numelui, ci respiraţiei ei poetice. Placa de oţel, de 150×100 cm, decupată cu fragmente din versurile sale, se aprinde nocturn ca un far liric în centrul oraşului. Nu este o simplă lucrare publică – este un rit de reintegrare.
Pentru prima dată, Olga Neagu nu mai este doar în biblioteci, nu mai este doar o amintire în mintea cititorilor sau un nume pomenit cu nostalgie. Este acolo, în mijlocul Reşiţei, vizibilă, luminoasă, fermă. O prezenţă care veghează, ca un reper identitar.
Tandemul interdisciplinar 111invers1 – Lumi Mihai și Mugur Grosu – a ales să-i dedice poetei această a patra instalaţie pentru că, aşa cum au declarat, „poezia Olgăi Neagu merită să reintre în circulaţia firească a oraşului. Merită să fie citită în treacăt, în mers, în tăcere, ca o lecţie despre claritate şi modestie”. În Reşiţa ultimelor decenii, o astfel de recuperare nu este doar un gest cultural. E un act de justiţie spirituală.
Un traseu care pune poezia în mişcare
După inaugurare, publicul a parcurs drumul către Şcoala Pittner trecând pe lângă celelalte plăci dedicate lui Toma George Maiorescu, Ion Chichere şi Rolf Bossert. A fost, pentru toţi cei prezenţi, ca un mic pelerinaj literar. Dar centrul emoţional al serii a rămas, fără îndoială, noua placă pentru Olga Neagu.
Mulţi dintre cei prezenţi au remarcat că versurile decupate în oţel par să rezoneze cu istoria industrială a oraşului. Ca şi cum poezia ei, blândă dar fermă, şi metalul Reşiţei ar fi fost menite să se întâlnească abia acum. Prin placa de oţel dedicată Olgăi Neagu, oraşul a făcut, fără exagerare, unul dintre cele mai elegante gesturi de recunoştinţă pe care i le putea oferi. Iar vocea ei, cândva copil-minune, astăzi autor clasicizat în mod natural, va continua să lumineze, să respire şi să fie citită, pentru mult timp de acum înainte. În fond, nimic nu rămâne mai trainic decât poezia care se întoarce acasă.
JCS–Cornelia Nagy
