Unificarea dreptei româneşti, un scenariu vehiculat de mult timp, a fost pusă, în sfârşit, şi în joc pe scena politică. Aş vrea să fie adaptată şi adaptabilă pentru oamenii simpli, astfel încât la un moment dat să primească măcar un minim de aplauze.
Marele Partid Naţional Liberal reprezintă un pas important în istoria post-decembristă, însă rămâne de văzut dacă la el se va face o simplă aluzie sau va avea o conotaţie istorică grea. Totul depinde de cei implicaţi în acest proiect. Mi-ar fi lehamite să văd că românii vor asista la meciuri interminabile ale orgoliilor şi intereselor şi ar fi dezamăgitor să ne reîntâlnim cu vechile metehne ale pedeliştilor care se credeau cândva arendaşii României, sau la valuri de plecări liberale spre Tăriceanu.
Mulţi susţin că Vasile Blaga a îngropat PDL. Adevărul e că Blaga nu a îngropat nimic, ci a mers pe singura variantă care îi curma plutirea în derivă. PDL şi PSD au avut numai de câştigat din alianţele cu PNL. Cu ajutorul liberalilor, PDL a câştigat prezidenţialele în 2004, iar opt ani mai târziu, împreună cu ei, PSD a ajuns la guvernare. Actuala alianţă are destule şanse să câştige prezidenţialele (sau măcar mai multe decât fiecare partid separat). Numai că, pentru asta, democrat-liberalii vor trebui să-şi sprijine cu sinceritate partenerii şi să accepte un preşedinte liberal. Pentru că este foarte greu să lupţi cu un PSD aflat la guvernare, bine organizat şi cu un electorat mobilizat, recunoscut pentru „disciplina“ cu care votează, însă nu imposibil.
Spre deosebire de marele proiect USL, bazat pe discursuri nevrotice împotriva lui Traian Băsescu, în actuala construcţie politică lipseşte (deocamdată) discursul despre un preşedinte ce va pleca în câteva luni de la Cotroceni. Şi spun „deocamdată“ deoarece noua mutilare a imnului României de la congresul PNL, când faimoasa strofă cu numele de Traian a fost încă o dată retezată (din întâmplare, aţi auzit cumva de Marcus Ulpius Traianus? E personajul ăla istoric, aparent extrem de obscur dacă în mintea unora e complet eclipsat de actualul Traian), mă face să mă întreb dacă şi ăştia vor eşua în eterna retorică anti-Băsescu. Totuşi, încă mai sper că actorii dreptei româneşti au şi alte griji decât să-i dea importanţă acestuia, iar ce s-a întâmplat sâmbătă cu imnul a fost doar un derapaj nefericit.
Probabil că, după naşterea acestei alianţe, când au realizat că dreapta românească nu mai e doar o glumă, mai-marii PSD se gândesc la faptul că, dacă i-ar fi dat în urmă cu câteva luni fotoliul de la Interne lui Iohannis, acum nu ar mai fi trebuit să apere cu dinţii de el pe cel de la Cotroceni. Interesantă este politica atunci când nu te oboseşti să te gândeşti la ce s-ar putea întâmpla mâine…
Nina Curiţa
