Acei şefi pe care îi ştiu prea bine. Anticamerele birourilor lor diferă doar prin mobilier. Conţinutul e cam acelaşi – cele mai multe păstrează secretul unor caractere false. Culmea ridicolului este atunci când aceştia se mai şi gândesc să împuşte „mesagerul“.
Amuzant dacă stau să mă gândesc că e cam greu să împuşte toţi „destinatarii“ mesajelor. Nu ziariştii inventează problemele, nu le coacem prin redacţii din dorinţa de a dezbina „perfecta“ societate românească, demnă rivală a Utopiei lui More.
Pe de-o parte, îi înţeleg, sunt obişnuiţi cu o presă care mereu spune: „da, felicitări, sunteţi cel mai bun, cel mai tare, ş.a“. Unii ziarişti au curajul (unii consideră asta chiar nesimţire) să spună adevărul, sau pur şi simplu să aibă coloană vertebrală, şi asta deranjează. Pentru unele personaje mai mult sau mai puţin sus-puse, aceasta este o crimă capitală, ce ar trebui pedepsită prin Constituţie.
Însă, ia să vedem ce spune Constituţia asta a noastră… De la Articolul 30 citire, (1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
Ca să vezi… Au cam apus vremurile Scânteii, s-au dus zilele presei specializate pe osanale la adresa conducătorilor. Nu de alta, dar omul de rând, singurul în măsură să judece un ziar şi un ziarist, nu este interesat de aşa ceva. Probabil, spre deosebita dezamăgire a unor potentaţi pentru care şi cea mai mică dezaprobare e o crimă de lezmajestate. Cam asta ar fi societatea condusă de unii, societate pe care o divizăm noi, ziariştii. Vorbesc de adevăraţii ziarişti ce au mai rămas prin presa românească. Pentru că, din păcate, şi presa îşi permite uscături.
Astea sunt legile nescrise pe care le încălcăm. În aceeaşi Constituţie mai sus amintită, Articolul 16 spune că „Nimeni nu e mai presus de lege“. Mă gândesc că se referă totuşi la cea scrisă nu de cutumă.
Şi, cât timp nu încalc legea, consider că îmi fac datoria. Nu prea mă bazez pe faptul că cineva îmi spunea că marele meu noroc este că m-am născut după 1950, ah, ce spun, mult după 1980, şi n-am dosar, deci nu au cu ce mă şantaja. De ce să cred aşa ceva când şantajul se poate fabrica? Poate doar tinereţea îmi dă un curaj uneori prea nebun, alteori doar naiv, să cred că pot să am dreptul să spun „Nu, domnule!“
Nina Curiţa
[email protected]