REȘIȚA – Ca orice om, când merg undeva, mai trag cu ochiul la ceilalţi de lângă mine. Mai studiez câte o privire, o atitudine, o expresie a feţei, un rânjet, un zâmbet, chestiile astea ce alcătuiesc până la urmă spectacolul real al lumii în care trăim. Mai privesc îndelung cuplurile, fără să conteze vârsta. Şi nu îmi trebuie mult timp ca să văd…de toate.
Iubiri temeinice care se văd de la distanţă, din gesturi, atingeri, priviri, dar şi relaţii şubrede, că nu mai poate fi vorba de iubire prea multă la cei care au uitat de ce s-au luat, ce îi ameţea, ce îi făcea fericiţi, ce clipe unice împărtăşeau. Orice relaţie, orice iubire durează, ca de altfel orice pe lumea asta, atâta timp cât este întreţinută, îngrijită, respectată. Ştiu că ştirbesc frumuseţea a ceea ce vreau să spun, dar este cumva ca o maşină. Ai grijă de ea cât timp vrei să dureze şi cât de departe vrei să ajungă.
Văd de multe ori cupluri care se necăjesc reciproc, cu vorbe grele, din diverse nimicuri. Şi o mai fac şi în public. Ideea e că şi dacă îşi aruncă şicane acasă, tot aia e, ceva este şubred. Şi atunci mă gândesc oare el când a întrebat-o ultima dată cu ce să o ajute? Pentru că o femeie, mai ales dacă este şi mamă, îşi petrece mult timp din viaţă spălând vase, călcând cămăşi, aspirând prin casă. O fi apărut şi iPhone X, şi aspiratorul care spală, şi te miri ce televizor ce aduce actorii direct în sufragerie, dar zarzavatul tot trebuie tocat, aspiratorul mânuit, hainele călcate. Încă nu s-a abolit prăjirea şniţelului şi nici învârtitul sarmalelor, aşa că femeia tot îşi petrece ani din viaţă gătind, călcând, îngrijind, iubind. Şi nu este nicio problemă asta, ea nu oboseşte dacă este apreciată pentru ceea ce face. Acasă, mâncatul şi curăţenia se plătesc cu iubire, apreciere, respect. Când văd câte un cuplu ce îşi cară agitaţia peste tot, mă întreb oare el când i-a spus ceva frumos ei? Oare ea când l-a întrebat cu adevărat ce mai face el? Oare când s-au întrebat, privindu-se ochi în ochi, ce mai fac?
Să ştiţi că a întreba serios pe cineva ce mai face este pe cale de dispariţie. În convorbirile ce le avem, la telefon sau faţă în faţă, amintim de acel ce faci căutând răspunsul de moment (sunt în maşină, mănânc, mă spăl pe dinţi, scriu, mă gândesc la nemurirea sufletului)… Foarte rar ne mai interesăm cu adevărat ce fac ceilalţi. Ce mai faci? Când întrebi asta, răspunsurile scurte, standard, nu sunt reale. Unii mimează un nesfârşit bine, alţii un obsesiv rău, oricum rezultatul e acelaşi. Lucrurile nespuse, adunate acolo în suflet, îşi fac la un moment dat culcuş şi cei mai mulţi descoperă, târziu ce-i drept, că celălalt face cu totul altceva decât credeai, are alte bucurii, bea cafeaua altcumva, îi plac alţi ochi.
Sunt oameni care îţi cunosc slăbiciunile şi ţi le amintesc constant. Sunt oameni care te fac să te simţi rău doar pentru că aşa se simt ei bine. Sunt oameni care nu ştiu nici ei cine sunt şi refuză să ştie cine eşti. Dar mai sunt oameni care te fac să zâmbeşti pentru momente ce nu vor mai fi repetate, pentru cuvinte ce nu vor mai fi spuse, pentru gesturi care nu se vor mai schimba. În rest, nimeni nu are o viaţă perfectă, dar fiecare avem puterea să ne-o facem pe placul nostru…