Micul sătuc pierdut în pădurile bănăţene a devenit un punct de referinţă pentru iubitorii de jazz, şi nu numai. Însă, odată cu ei, există riscul să apară şi altfel de personaje. Există riscul ca Festivalul să devină o afacere, în care banii acoperă sentimentul muzicii.
Sau, şi mai rău, ca iubitorii de frumos să nu mai aibă loc de snobi. Adică de cei pentru care acest eveniment nu contează decât pentru faptul că pot să spună apoi: „Am fost la unul dintre cele mai importante festivaluri de jazz. Nu-i aşa că sunt un om cult? Despre muzică? Păi… nu prea ştiu cine a fost pe scenă, dar fii atent pe cine am văzut pe banca de lângă mine!“.
Mulţi merg acolo pentru a mânca mici, pentru a bea bere, ascultând frânturi de melodii şi neobservând nici măcar cât de superb e cerul noaptea, sau cât de mătăsoase sunt înălţimile din jurul Gărânei. Inevitabil, va deveni o afacere, aşa se întâmplă mereu.
Poate va fi mai bine pentru judeţul nostru, poate se vor arăta şi oameni interesaţi să investească aici. Însă chiar s-ar merita să vindem farmecul şi simplitatea festivalului pentru un pumn de dolari?
Pentru că atunci el va muri. Sufletul său nu este alcătuit din „fani“, ci din melomani. Ce poate fi mai frumos decât să stai seara, aproape în mijlocul pădurii, pe o bancă, şi să te laşi dus de revărsarea notelor? Nu ne aminteşte de o ieşire alături de prieteni la un foc de tabără? De simplitatea şi de lipsa de griji a tinereţii? Iar în acest peisaj semnul banului nu se potriveşte deloc.
Nu spun să nu ne folosim de Festival, ci să ştim CUM să îl folosim, nu să îl transformăm într-o banalitate. Am putea lua exemplu de la Vama Veche, cândva un loc la fel de atractiv dar care a fost exploatat până la sufocare, promovat şi vândut la bucată. De aceea, acest eveniment şi locul în care se desfăşoară au nevoie de multă atenţie şi grijă.
Ar fi păcat să pierdem un lucru unic şi superb, care dă o pată de culoare unui judeţ cenuşiu.
Nina Curiţa