Miercuri, 14 ianuarie 2009, se împlinesc trei ani de la accidentul minier în care şi-au pierdut viaţa şapte persoane. O tragedie cumplită în urma căreia au rămas copii şi oameni necăjiţi. Un eveniment care a dus la închiderea Minei Anina şi, practic, la distrugerea oraşului.
Privire în trecut
În ziua de 14 ianuarie 2006, la puţul I, în sectorul III Vest al minei, a avut loc o puternică explozie. Catastrofa s-a petrecut la orele 5.30 dimineaţa.
Explozia a avut loc ca urmare a „împuşcării frontului fără verificarea prealabilă a concentraţiilor de metan din zonă“, în timpul în care majoritatea muncitorilor din subteran serveau masa. Aşa cum reiese din raportul de expertiză tehnică întocmit de INSEMEX Petroşani, în zonă a fost o acumulare de metan care s-a aprins prin „scânteia electrică produsă prin scurtcircuitarea cablului, în momentul acţionării explozorului“ de către artificier.
Consecinţa acestui eveniment trist a fost accidentarea a 14 muncitori, dintre care 7 mortal şi 7 cu incapacitate temporară de muncă. Cei şapte mineri morţi sunt: Dănuţ Puşcău, Daniel Vânău, Virgil Schneider, Matei Izvernariu, Gheorghe Marişescu, Marc Ioan Vasile şi Daniel Cristian Bălan.
Nu a trecut mult timp şi sute de oameni s-au adunat la puţul I. Toţi sperau ca zvonurile privitoare la victime să fie infirmate. Ortaci din toate schimburile, familiile minerilor, prieteni şi rude, oficialităţi, toţi cu durerea întipărită pe feţele lor, au umplut ambele incinte ale minei.
Printre primii ajunşi la mină, după tragedie, a fost primarul oraşului, Gheorghe Neicu, profund marcat de catastrofă.
Apoi, au început să apară şi oficialităţile judeţene printre care preşedintele CJ, Sorin Frunzăverde, şi subprefectul Albert Sereş.
În jurul orelor 10.30, la faţa locului, a sosit şi ministrul Economiei şi Comerţului de la acea vreme, Codruţ Şereş.
Între timp, echipa de salvatori de la Mina Anina şi salvatorii de la „Salvamin“ Petroşani, care au sărit în ajutorul ortacilor de la Anina, au reuşit, după aproape cinci ore, să scoată din mină trupurile neînsufleţite ale victimelor. Corpurile celor 7 mineri decedaţi au fost duse, imediat, la Spitalul Judeţean din Reşiţa pentru efectuarea autopsiei.
Pe măsură ce numărul oamenilor adunaţi în cele două curţi ale puţului I creştea, au apărut şi acuzaţiile aduse de aceştia conducătorilor S.C. Miniera Banat S.A. şi liderilor de sindicat, Ioan Pîrvu (lider sindical la E.C.Anina) şi Adrian Burlui (pensionat în noiembrie 2005 şi fost preşedinte al Ligii Sindicatelor Miniere din Banat).
În 14 ianuarie 2006, la orele 18.47, la puţul I au ajuns preşedintele României, Traian Băsescu şi primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu. După ce a stat de vorbă cu cei din conducerea minei şi cu membrii comisiei de cercetare a accidentului de muncă, şeful statului a ascultat şi părerea unor mineri din Anina. Apoi, în cadrul unei discuţii private cu preşedintele Consiliului Judeţean, Sorin Frunzăverde, preşedintele României a făcut următoarea recomandare: „… mina să fie închisă, oamenii să fie disponibilizaţi şi vom vedea ce facem cu Anina“. De fapt, atunci s-au promis multe pentru Anina.
Anina, azi, 14 ianuarie 2009
Starea actuală a oraşului demonstrează că ceea ce a spus atunci şeful statului au fost doar vorbe aruncate în vânt. Nici o autoritate care s-a perindat atunci prin Anina nu a făcut ceva pentru oraş. Nici măcar nu şi-au adus vreo contribuţie ca ceea ce a rămas din unitatea minieră să ajungă muzeu. Cu siguranţă doar betoanele turnate, superficial, pentru conservarea minei nu aduc linişte nici celor care au pierit în adâncuri. Azi, şomajul e de 8,08%, majoritatea tinerilor au plecat să lucreze în Germania, Italia şi Austria. Primăria nu are bani nici să plătească salariile propriilor angajaţi. Cu atât mai mult pentru a cofinanţa vreun proiect.
Nu are sens să spunem mai multe. Uneori cuvintele sunt de prisos. Şi ce impact pot avea nişte cuvinte dacă moartea atâtor oameni şi lacrimile celor rămaşi în urmă nu au avut nici un impact asupra celor care ne conduc.
Nina Curiţa