În dimineaţa zilei de 14 ianuarie 2006, la orele 5.30, o puternică explozie zguduia puţul I al minei din oraş. O simplă scânteie de la un scurtcircuit, ce a aprins o acumulare de metan, a fost suficientă pentru ca şapte mineri să-şi piardă viaţa. Dănuţ Puşcău, Daniel Vânău, Virgil Schneider, Matei Izvernariu, Gheorghe Marişescu, Marc Ioan Vasile şi Daniel Cristian Bălan au murit, alţi şapte dintre colegii lor fiind răniţi.
Autorităţile s-au grăbit să vină la faţa locului – primarul oraşului, Gheorghe Neicu, preşedintele CJ, Sorin Frunzăverde, subprefectul de atunci Albert Sereş, sau ministrul Economiei şi Comerţului de la acea vreme, Codruţ Şereş. A doua zi, au venit chiar şi preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Călin Popescu-Tăriceanu. În urma unor discuţii cu Sorin Frunzăverde, Băsescu a recomandat atunci închiderea minei şi disponibilizarea minerilor. „Vom vedea ce facem cu Anina“, spunea preşedintele. Cuvinte care au pecetluit soarta oraşului şi a locuitorilor săi, pentru că s-a rămas la stadiul de „vedem…“
Şi ce vedem astăzi? Un oraş muribund, care nici nu mai are puterea să se zbată. Aproape 1.000 de oameni au rămas fără un loc de muncă în urma închiderii minei. Treptat, s-au închis şi fabrica de cherestea şi cea de şuruburi. Cei veniţi din alte zone s-au întors acasă. În urma lor rămân blocurile pustii şi cenuşii, de culoarea plumbului.
De fapt, întregul oraşul pare scăpat dintr-un coşmar bacovian. Tinerii rămaşi fug dintr-un oraş care nu le poate oferi nici măcar speranţă; cei mai în vârstă, care nu pot pleca, sau cei care nu se pot îndura să facă acest lucru, se descurcă şi ei cum pot. Unii lucrează cu ziua, alţii trăiesc furând fierul vechi rămas.
Unul dintre minerii scăpaţi ca prin minune de la moarte din accidentul din 2006, Marian Strachină, a ajuns să regrete că a rămas în viaţă: „Și ce dacă am scăpat? Mă bucur pentru familie, dar în sufletul meu sunt negru. Eu, soția și cei trei copii trăim din ajutorul social. Amândoi am mai lucrat peste an cu ziua prin gospodăriile din satele din apropierea Aninei. Mai la săpat, mai la porumb, mai la fân şi ne-am descurcat cât de cât. Dar acum este jale“.
Exemplul distrugerii este dat chiar de către lichidatorul judiciar, Ioan Tudor, din Timişoara, care a tăiat şi dus la fier vechi utilaje vechi de peste 200 de ani, de o inestimabilă valoare istorică. Utilaje care ar fi trebuit să fie principala atracţie a plănuitului oraş turistic ce trebuia să ia locul celui minier. Dar despre nepăsarea lichidatorului Jurnal de Caraş-Severin a tot scris. Şi s-au scris multe lucruri, deşi ştiam că nepăsarea rămâne aceeaşi, măcar am făcut-o pentru judecata generaţiilor viitoare. Un prezent necumpătat devine o ruşine a istoriei unui loc.
Şi, odată cu tăierea şi vinderea la kilogram a istoriei şi tradiţiei, destinele Aninei au fost îngropate şi ele. Oamenii spun că odată cu mina, a murit şi oraşul. La Anina s-a închis tot iar mina a fost efectiv devalizată. Au rămas numai cu amintirile și cu sărăcia. Cam puţin pentru a ţine în viaţă câteva mii de oameni, care şi-au pus speranţele în promisiunile de acum patru ani ale unor politicieni. „Vom vedea ce facem cu Anina“. Vedem ce faceţi, d-le preşedinte…
Noi vom continua, pe data de 14 ianuarie a fiecărui an, să publicăm o aducere-aminte cu acest titlu. Măcar să ne amintim noi de promisiuni, dacă cei ce le-au făcut au uitat cu nonşalanţă de ele.
Nina Curiţa
[email protected]