MAPAMOND – Miliarde. Multe. Marketing. Money. Morţi. Mulţi. Mizerii. MBS. Macron. Magici. Modrić. Mbappé. Messi. Maradona.
Pentru interviul de angajare pe poziţia de Arabie Saudită a Uniunii Europene, Qatarul nu a făcut nicio economie. Sutele de miliarde au zburat în toate direcţiile, cumpărând cu nemiluita voturi, cluburi, avioane, vedete de fotbal sau de Parlament European. Ba chiar şi un întreg campionat mondial. Degeaba se întrebau cârcotaşii cum speră micuţul emirat să recupereze sumele ameţitoare: celebrele contracte pe „15-20 de ani“ pentru livrarea de gaz vor fi cât se poate de suficiente.
Asemenea Merţanelor placate cu aur atât de gustate de localnici, şi Mondialul din Qatar, apogeul acestei nemaiîntâlnite campanii publicitare, a fost o afacere luxoasă, orbitoare, controversată, costisitoare şi de prost gust. S-a reuşit până şi stricarea unuia dintre cele mai frumoase momente din istoria fotbalului. O finală dramatică, nebună, cu un Mbappé ireal şi cu un Messi împlinindu-şi destinul, dar încheiată cu un emir şi un preşedinte FIFA împingându-se în noul zeu al fotbalului şi la un pas să se înghesuie la poza de grup a învingătorilor. Doar dacă-ţi permiţi să cumperi un campionat, merge şi o apoteoză, aşa că s-ar fi potrivit perfect la dreapta şi la stânga unui Messi stingher, înţolit aproape cu forţa de emir chiar pe scenă, când nici n-apucase bine Cupa.
Da, „halatul“ acela, numit bisht, reprezintă o mare onoare în lumea arabă, rezervată numai celor mai importante persoane (demn de observat, singurii care au purtat-o aici au fost emirul şi Messi). Însă, oricât de onorabil ar fi fost, acela nu era momentul Qatarului, gazului, emirului sau „halatului“, ci al Argentinei. Al fotbalului. Al lui Messi. Al tricoului albicelest. Dar la sutele de miliarde băgate în acest campionat, era normal ca şi finalul finalei turneului final să fie tot despre Qatar… Aşa se scrie istoria: un Maradona în tricoul naţionalei, sărutând cupa şi plutind pe un val albicelest, şi un Messi intrus printre ceilalţi coechipieri, îmbrăcat într-o haină străvezie de asistentă TV proaspăt concediată şi în căutare de oportunităţi.
Dar să recunoaştem, am avut şi fotbal. Surprize cu saudiţi curentând Argentina, nemţi întrebându-se dacă au venit numai ca să aibă de unde pleca sau berberi repetând la literă istoria, „cucerind“ întreaga Peninsulă Iberică şi fiind cu greu învinşi de francezi. Pentru o zi, am visat la o finală Messi-Ronaldo. Apogeul, duelul titanilor, showdown-ul suprem, demn de Hollywood. Da, ar fi fost dramatic, ar fi fost pe placul audienţei şi al Netflix-ului, dar nu ar fi fost corect. Nu pentru portughezi, ci pentru Cristiano Ronaldo, care a îmbătrânit atât de urât… În timp ce Messi a pornit printr-un dezastru cu saudiţii şi a urcat până la cupa primită la cumpărarea halatului, CR7 a debutat în forţă cu Ghana pentru a se stinge cu mult înainte de Maroc. În timp ce cel pe care şi l-a desemnat rival de-o viaţă şi-a descoperit, în sfârşit, tricoul albicelest pe sub cel blaugrana (numai ca să accepte apoi să-i fie acoperit în numele Qatarului), CR7 era prea ocupat să-şi care propria statuie ca să mai aibă loc şi de-o cupă. Poate de aceea la final unul dintre ei sărea ca un copil mic alături de colegii săi, în timp ce celălalt părăsea terenul singur, în lacrimi, ignorat de restul echipei. Cum spuneam, n-ar fi fost corect. Am avut şi un Modrić care a uitat ce vârstă are (şi sper din tot sufletul să nu-i amintească cineva), dar şi un Mbappé genial şi dureros (cum o fi ca, la 23 de ani, cu numai două zile înainte de ziua ta, să înscrii PATRU goluri într-o finală de campionat mondial şi să nu fie destul…?).
Şi am avut chiar şi Maradona. Unora le pare rău că Unicul, D10S, nu a mai apucat să prindă acest Mondial, Tatăl să vadă apoteoza Fiului. Dar vă înşelaţi, a fost acolo (nici nu se putea altfel). Când Lionel a ridicat trofeul, de undeva de sus Diego a zâmbit şi a întins mâna. Mâna lui Dumnezeu!
JCS-Nina Curița
FOTO: universul.net
