REŞIŢA – Olimpicul reşiţean şi al României a trăit două drame şi multe momente de referinţă. JURNAL DE CARAŞ-SEVERIN: Marius Cocioran, eşti primul sportiv legitimat la un club reşiţean care a reuşit să participe la o olimpiadă, după 16 ani de secetă. Încă o dată, felicitări!
MARIUS COCIORAN: Vă mulţumesc.
JCS: Cum te simţi acum, după ce a trecut febra Londra 2012?
M.C.: Sunt fericit, sunt mândru, sper că am reprezentat onorabil Reşiţa, oraşul meu natal. Este încununarea muncii mele de 16 ani. Le mulţumesc antrenorilor mei, începând cu Ştefan Nagy, Bogdan Samson, Iosif şi Octavian Măzăran, şi tuturor care au fost alături de mine şi m-au susţinut. Nu-i voi uita niciodată.
JCS: Fiindcă multă lume din lumea sportului şi nu numai, nu îţi cunoaşte activitatea şi viaţa personală, te rog să faci o succintă trecere în revistă a anilor care au trecut. Ştiu că îţi este greu, dar este important şi cred că ai puterea să o faci.
M.C.: Nu-mi este uşor, prin câte am trecut… Cert este că suferinţele mi-au dat putere, m-au întărit. M-am născut la Reşiţa, în data de 10 iulie 1983. Am început să practic atletismul în 1996. Aveam 13 ani. Primul meu antrenor a fost prof. Ştefan Nagy, la Clubul Sportiv Şcolar, care m-a iniţiat în sport, timp de circa un an de zile. Am şi participat la două competiţii, în probele de 100 şi 200 m plat. Însă simţeam că nu sunt pentru cursele de viteză. Şi mi-a propus probe mai lungi, precum marşul. La început nu am fost prea încântat, dar l-am ascultat.
JCS: Apoi?
M.C.: După această etapă, am fost preluat de prof. Bogdan Samson. Cu dânsul am început marşul, m-a introdus în tainele acestuia, şi am lucrat împreună cam cinci ani de zile, până în 2002. Iar în scurt timp am obţinut şi primele rezultate. După juniorat a trebuit să mă despart de domnul prof. Bogdan Samson, şi am trecut la Clubul Sportiv Municipal Reşiţa, sub coordonarea domnilor Iosif şi Octavian Măzăran, alături de care am cunoscut multe succese, culminând cu participarea la Olimpiada de la Londra.
JCS: Sunteţi o adevărată familie.
M.C.: Într-adevăr. Iar din acest an, vom fi o familie şi la propriu, fiindcă fiica domnului prof. Iosif Măzăran ne va fi naşă, mie şi viitoarei mele soţii, Daniela Mihai.
JCS: Paralel cu activitatea sportivă, ai parcurs, cum spuneam, momente de cumpănă în viaţă.
M.C.: Da, aşa este. În viaţa mea şi a fraţilor mei au fost mulţi ani grei. Când aveam 15 ani, tatăl nostru a suferit un accident la locul de muncă şi a decedat. În scurt timp ne-a părăsit şi mama. În acele condiţii, după ce am absolvit şcoala profesională, m-am angajat ca modelar la U.C.M.R. Aveam 17 ani şi două luni. Dacă sora mai mare şi-a găsit un drum în viaţă, eu fiind al doilea ca vârstă trebuia să am grijă de ceilalţi doi fraţi. Am lucrat şase ani şi îmi plăcea ceea ce făceam.
JCS: Sunt convins că ţi-a fost extrem de greu.
M.C.: Nici nu ştiu cum am rezistat. Dimineaţa mergeam la lucru, după-amiaza la antrenament şi seara la seral. După acei şase ani am avut unele probleme de sănătate, datorită alimentaţiei. Fiindcă la serviciu mâncam hrană rece, înainte de antrenament îmi luam un corn, şi apoi seara serveam cina acasă, o mâncare mai consistentă. Mi-a fost greu, dar nu am avut de ales. În acei ani am fost în mai multe situaţii de a alege, între serviciu, sport şi seral. Apropiaţii mei m-au convins să renunţ la serviciu, fiindcă au găsit un om de sport care mi-a oferit un loc de muncă mai uşor, pe o anumită perioadă de timp. Este vorba despre domnul Petru Murariu, căruia încă odată îi mulţumesc!
JCS: Dar, în prezent, eşti un sportiv olimpic, mândria Reşiţei, ai o facultate şi te apropii să o absolvi şi pe a doua. Cu toate acestea, nu ai un loc de muncă!
M.C.: V-am spus, am trecut prin multe până acum. Cu ajutorul lui Dumnezeu sper să merg mai departe.
JCS: Să fii sănătos şi să izbândeşti!
Marius Moraru