Ceea ce înainte de ’89 însemna ramura de
bază a economiei a devenit acum condamnarea la o
viaţă în chinuri şi mizerie.
Preţul minei s-a transformat într-o
boală cruntă pe care foştii ortaci o
ascund de ochii lumii, dincolo de timp, aruncată
între creste de munţi.
La Marila, lumea se preschimbă într-un
coşmar tras prin clepsidră, iar viaţa
înseamnă doar rugină, mucegai şi
multă suferinţă. Niciodată
cuvintele sau fotografiile nu vor fi suficient de
grăitoare precum este realitatea de la faţa
locului, problemele celor de acolo ţin de
singurătate şi suferinţă, iar cei
ce ar putea face ceva rostesc, precum un disc stricat,
aceleaşi cuvinte: nu sunt fonduri.
Bursa zvonurilor spune că 5 milioane de euro sunt
pregătite să facă din
Cenuşăreasă o regină, prin
transformarea unei părţi în
clinică de dezintoxicare, iar Felician Fara,
directorul Spitalului Oraviţa, de care
aparţine acum Marila, confirmă aceste zvonuri
totul fiind, însă, la nivel de
intenţie. „Important e să vină
bani pentru Marila, nu contează de unde.
Clădirea e mare, pot fi tratate şi persoanele
dependente de droguri acolo şi cei bolnavi de
TBC“.
Odată ajunşi la Marila, parcă şi
Dumnezeu şi-a luat mâna de pe bieţii
bolnavi. Aceasta e casa lor, o casă în care
de fiecare dată când respiri simţi
parcă mirosul morţii îmbibat cu
aromă de mucegai şi praf care pică de pe
pereţii ce stau să cadă, aşa cum
părţi din balcoane au picat. Pe fişele
medicale ale unor pacienţi scrie: necunoscut, asta
pentru că până şi soarta i-a
abandonat. „Ajung la noi foarte multe cazuri
sociale, sunt oameni pentru care solicit serviciile
poliţiei pentru a-i identifica. Cea mai mare
problemă este că după ce îi tratez
nu ştiu ce să fac cu ei. Şi familiile
îi resping“, spunea unul dintre oamenii
care chiar pun suflet în ceea ce fac şi
pentru care deontologia medicală este mai presus
de orice, dr. Daniela Sviderka.
Nepăsare fatală
Din păcate lucrurile sunt mult mai grave atunci
când intri în magazia de alimente. Fiecare
pacient are o raţie zilnică de 13 lei şi
rar simt gustul cărnii sau al unui fruct
proaspăt. De exemplu, joi bolnavii au mâncat
dimineaţa telemea, cu ceai şi
dulceaţă, la prânz ciorbă de
mazăre cu „zdrenţe de ouă“
iar seara… mâncare de cartofi cu vegeta.
Hrană care pentru un bolnav de TBC sau de diabet
şi care are nevoie de carne, fructe şi legume
proaspete nu înseamnă decât o
amară amăgire. În toată magazia de
la Marila nu am văzut nici măcar urmă de
mezeluri, iaurturi sau fructe. În rest, bolnavii
se ajută între ei, mai ţipă unii
la alţii, uneori se bat pentru un pat mai bun. Mai
mult decât atât, produsele de
curăţenie sunt ţinute laolaltă cu
produsele sanitare…
Diagnostic: moarte
Abandonaţi parcă şi de ei
înşişi, bolnavii se bucură de
orice vizită, iar când văd o
persoană străină reuşesc chiar
să schiţeze un zâmbet. Când te
afli în pielea vizitatorului nu poţi să
nu simţi milă pentru cei ce îşi
trăiesc chinurile într-un loc în care
moartea bântuie pe coridoare şi repulsie
pentru cei care se întrec, odată la patru
ani, în promisiuni 100% mincinoase. Deşi
dacă din 1977, Marila este o secţie a
Spitalului din Oraviţa, fostul sanatoriu este
exact opusul spitalului de care aparţine şi
niciodată nu s-au găsit bani pentru a fi
reabilitat. Este nevoie de 15 milioane de euro… un
preţ prea mare pentru sănătatea unor
oameni cărora speranţele parcă le sunt
tăiate cu bisturiul.
Anca Preda