REŞIŢA – Deşi este pensionar, reputatul om de sport, antrenor la CSM Universitatea Reşiţa, continuă să slujească atletismul. Jurnal CS: Domnule prof. Iosif Măzăran, de când sunteţi în sport?
Iosif Măzăran: Ca sportiv, din 1956, deci de 55 de ani. Am început la C.S. Banatul Timişoara, cu proba de 1.500 m obstacole. Aşa era pe atunci. După terminarea liceului, am urmat facultatea. Între timp, am avut un accident, la tendonul lui Ahile, şi am fost nevoit să abandonez cariera de sportiv.
Jurnal CS: Una destul de scurtă, compensată de cea de antrenor.
I.M.: Într-adevăr. Dar, la început am practicat boxul. Întâmplarea a făcut să am un frate care a practicat boxul la Reşiţa, cu Mircea Secoşan şi Geza Toth. Şi m-a adus la box. Apoi, am urmat liceul la Timişoara. S-a organizat un cros şi m-am clasat pe locul trei. Şi Cornel Iovănescu, un mare antrenor la acea vreme, care era şi directorul liceului, m-a chemat şi mi-a spus ca de a doua zi să merg la atletism. Dar, seara, mergeam şi la box. După-circa două săptămâni m-a prins. Şi mi-a făcut cadou nişte perechi frumoase, dulci şi amabile de palme, avertizându-mă că dacă vreau să fie şi ultimele să renunţ la box.
Jurnal CS: Şi v-aţi dedicat atletismului, ajungând, în acea perioadă scurtă, cum spuneam, şi în lotul naţional. Iar, după facultate aţi îmbrăţişat cariera de antrenor.
I.M.: Da. Am venit la Reşiţa. Deşi am vrut să rămân în Bucureşti, dar mama nu a fost de acord. Şi, primul meu loc de muncă a fost la Şcoala din Câlnic, în anul 1964. Mi-am făcut secţie şcolară de atletism. De-acolo m-am transferat la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, unde am profesat cam zece ani. În paralel, eram antrenor la Clubul Sportiv Muncitoresc Reşiţa.
Jurnal CS: De ce aţi ales proba de marş?
I.M.: Pe atunci nu erau specializări, cum sunt astăzi. Dar am avut aruncători de disc, suliţaşi, sprinteri şi, nu în cele din urmă, şi mărşăluitori, precum Rudolf Csunderlik, primul meu campion naţional de marş. În timp, atletismul românesc s-a dezvoltat, şi s-a trecut la lucru pe probe. Din motive de condiţii precare de pregătire, m-am profilat pe marş. În 1977 aveam deja, o grupă foarte bună de marş. Iar, un an mai târziu, Gheorghe Vădraru a devenit campion mondial al Jocurilor Tăcute (20 km marş) şi, fireşte campion al României, în probele de 20 şi 50 km marş.
Jurnal CS: Rezultatele obţinute de sportivii dumneavoastră v-au propulsat la nivel de lot naţional.
I.M. Întrucât aveam deja trei sportivi în echipa României, în anul 1980 am fost cooptat în colectivul tehnic al lotului naţional.
Jurnal CS: Un avantaj pentru mărşăluitorii din Reşiţa şi din judeţ de a se pregăti alături de cei mai buni sportivi ai ţării.
I.M.: Aşa este. Era o mare ambiţie de a ajunge în lot, era o reală concurenţă, benefică atletismului.
Jurnal CS: Dacă este să faceţi un bilanţ, cam câte medalii au cucerit elevii dumneavoastră de-alungul anilor?
I.M.: Îmi este foarte greu să vă spun. Trebuia să mă lăsaţi să le număr. Dar, cu aproximaţie, în jur de 300 de medalii, la toate probele, la concursurile naţionale, balcanice, europene şi mondiale. Pot să vă spun că opt dintre foştii mei sportivi sunt maeştri emeriţi ai sportului. Mă pot mândri cu „N“ recorduri ale României. Practic, Reşiţa este şi o adevărată şcoală de marş.
Jurnal CS: Pe care continuaţi să o susţineţi, deşi sunteţi în pensie.
I.M.: Ce se întâmplă? Atletismul este viaţa mea. Şi, vă mărturisesc faptul că, după operaţia pe care am suferit-o recent, marşul m-a salvat, marşul m-a ţinut în viaţă. Altfel, acum nu mai aveaţi cu cine dialoga. Oricum, dacă sunt acceptat, mă voi retrage din atletism, cu o zi înainte de muri. După cum ştiţi, lucrez la Buziaş cu patru sportivi minunaţi, dispuşi la mari sacrificii, Marius Cocioran, Stelian Băicuş, Narcis Mihăilă şi Dragoş Berindei, pe care îi pregătesc împreună cu fiul meu Tavi Măzăran. Este o perioadă extrem de grea, atât pentru ei, sau mai ales pentru ei, cât şi pentru mine. Nu este uşor să pregăteşti proba de 50 km marş, în condiţiile în care am avut şi avem parte de temperaturi foarte ridicate. Este o presiune psihică fantastică. Dar, cu toţii ne dorim ca munca noastră să fie încununată de cât mai multe medalii, la Campionatele Naţionale de seniori şi tineret, de la Bucureşti, din 17 septembrie a.c. Ar fi o mare satisfacţie pentru mine.
Jurnal CS: Mult succes!
I.M.: Mulţumesc Jurnal de Caraş-Severin!