REŞIŢA – Maestrul Stepan e nemângâiat la gândul că nimeni nu vrea să înveţe tainele olăritului.
Nu te poţi numi cărăşean sau bănăţean dacă nu-ţi respecţi valorile cu care ai crescut. Şi un reprezentant autentic al valorii populare, născut, crescut şi dator pământului bănăţean este nea Ionică Stepan. Asemenea lui Dumnezeu, pe care-l pomeneşte la fiecare frază, ia în mâini boţul de lut, îl frământă, şi-l transformă. Respectul maestrului pentru divinitate vine şi din pricină că, spre deosebire de Dumnezeu, el nu poate da viaţă lutului. L-am regăsit, la fel de tânăr, (după câţiva ani de la prima întâlnire cu Ionică Stepan) înconjurat de tinereţe, de vreo 20 de copii, dintre care cel mai mare era în clasa a X-a la un liceu din Ploieşti.
Făcea ceea ce ştia să facă mai bine. Modela lutul în formă de oale, ulcele, cârcege. În Banat, cârceagul este un ulcior de pământ în care se păstra odinioară apa. „Am făcut nenumărate ş-am să mai fac“, răspunde nea Ionică atunci când e întrebat câte obiecte de lut a făcut până în prezent. Acesta îi e răspunsul întotdeauna şi îl spune oricui vrea să-l asculte. Nea Ionică mai are un gest pe care-l repetă: îşi priveşte din când în când mâinile cu care dă viaţă lutului.
Se uită la ele oarecum nedumerit, dar şi cu recunoştinţă. Nu este niciodată mirat de oamenii care îl salută, îl întreabă câte ceva sau vor să-i facă poze. Poveştile despre viaţa lui încep într-un timp trecut, undeva unde nu oricine are loc. Povesteşte fără grabă şi, parcă la fiecare istorisire există ceva ce se repetă: „şi la omul ăla am dormit cu carul de oale“.
A „mângâiat“ lutul, dându-i formă, încă de la 15 ani. Acum are aproape 90 şi e nemângâiat la gândul că nimeni nu vrea să înveţe tainele olăritului.
JURNAL DE CARAŞ-SEVERIN: Ce înseamnă lutul?
IONICĂ STEPAN: Pământ. Îl lucru, e materialul care-i sănătos. E aşa cum ar trebui să fie omul. Nu suportă în el alte murdării. Eu îi mai adaug ceva nisip, dar puţin. Spor la oale n-ai mult… că-s migăloase. Toată familia mea au fost olari. De la lut am învăţat respectul, calităţile, să nu-l stric, că orice greşeşti, afli după aceea în ce bagi în oale. Dacă nu e bun lutul, apa are gust de leşie, mâncarea nu e bună.
JCS: Cu ce seamănă obiectele de ceramică?
I.S.: Cu omul. Lutul, ca şi omul, trebuie să fie curat. În satu nostru (Biniş – n.r.) atâta lut rămâne nelucrat… E de bună calitate, curat, oamenii ştiu cum îi spune locului dar nu se duc să-l scoată. Nimeni nu vine să-l învăţ ce ştiu. Îmi pare rău că-s proşti, c-ar trebui cel puţin să cunoască pentru ei (o meserie – n.r.). Apa băută din cârceag e mai bună, mai sănătoasă decât aia din sticlă, sau cel puţin e ţinută rece, curată, cum vine de la izvor.
JCS: Aveţi vreo dorinţă neîmplinită?
I.S.: Urmaşii mei nu ştiu să facă ce fac eu… Am vecini care fac prostii, în loc să vină să le arăt cum. Lutul m-o ţinut sănătos. Uitaţi-vă la degetele mele: nu mi-s vătămat cu nimic. Trebuie să-l respecţi, ca să te ţină sănătos. Şi la sfârşit… tot lutul te primeşte…
JCS: Unii copii mai vin să-nveţe, măcar acum?
I.S.: Nu-i cunosc, dar îs respectuoşi. Îmi place cum se comportă. Au material bun în ei. Oalele pe care le-am făcut îs răsfirate în toată lumea. Am făcut oale cinci ani în Berlinul occidental, sectorul american. N-am rămas acolo, că lutul e mai bun în România. Am fost şi-n nordul Franţei. Am văzut… şi m-am întors. Nu-i bun lutul acolo că nu-s români îngropaţi în el atâţia câţi îs la noi.
JCS: Ce faceţi dacă vă cheamă Dumnezeu să-i faceţi un cârceag?
I.S.: Îi fac şi două, şi trei… că m-o ţinut ca să fac la lume.
Nea Ionică rămâne pe gânduri câteva secunde, ştie că discuţia noastră s-a încheiat, sau aşa vrea el. Pleacă să le arate copiilor cum creşte lutul sub mâinile lor mici, care îşi iau sănătate din materialul galben-verzui. Se aduce vocea lui Ionică Stepan: „udă-ţi mâinile, învârte din picioare şi nu scăpa lutul din ochi, că se strică. E ca un copil…“.
Flavius Rotariu