Timpul: Domnule profesor Mircea Roşu, faceţi ce face şi, atunci când reveniţi din Franţa, acolo unde v-aţi stabilit de peste 25 de ani, ajungeţi şi în Valea Domanului.
Mircea Roşu: Reşiţa este oraşul meu de suflet, iar stadionul care acum poartă un nume de rezonanţă, „Mircea Chivu“, îmi trezeşte, de fiecare dată, amintiri dintre cele mai plăcute, chiar emoţionante, fie şi la vârsta mea. Aici am învăţat abecedarul, care m-a ajutat să supravieţuiesc, în ghilimele, în afara graniţelor ţării. Am vrut să scot în evidenţă ce a însemnat şi înseamnă această Vale a Domanului pentru mine.
Timpul: Şi, iarăşi, nu aţi venit cu mâna goală.
Mircea Roşu: Acuma vreau să fiu sincer până la capăt, fiindcă simt că purtăm un dialog deschis, de respect reciproc. Sigur, 200 de mingi de fotbal, aduse ultima dată şi un compresor de umflat aceste mingi, plus două rânduri de echipament, înseamnă totuşi ceva. Dar, eu personal, mi-aş dori să fac mult mai mult. Dar, nu prin cerşeală. Nu vreau să transmit în Franţa, acolo unde trăesc, o imagine exagerată faţă de viaţa din Reşiţa. Eu ţin la oraşul meu de suflet şi vreau să-i menţin reputaţia pe care, totuşi, o are. Deci ceea ce am oferit clubului este sub formă de cadouri şi nu ca…
Timpul: Vă mulţumesc pentru sinceritate şi pentru demnitatea cu care purtaţi numele Reşiţei. Haideţi să trecem la ceea ce am văzut azi (sâmbătă, 30 septembrie a.c. – n.n.).
Mircea Roşu: Am văzut două reprize diferite. În prima repriză Universitatea Cluj-Napoca a fost mai bună. În cea de-a doua, clubul nostru a fost mai competitiv, adică mai combativ. A reuşit să reducă scorul la 1-2. Dacă penalty-ul ar fi intrat, la 2-2, eu cred că putea rămâne egal, sau chiar putea fi o victorie pentru noi. Dar, nu exclud nici replica echipei clujene. Orice putea fi posibil. Acesta este fotbalul.
Timpul: Ca specialist în domeniu, de talie internaţională, deşi ştiu că nu vă place titulatura, ce credeţi că-i lipseşte echipei F.C.M.R.
Mircea Roşu: Este dificil să fac o analiză după un singur joc. A mai fost unul în primăvară, dar cu mulţi jucători schimbaţi, acum. Eu cred că totul se petrece în cap. Este vorba de o pregătire psihologică, context în care trebuie să intre tot clubulul. Pe lângă antrenorul principal, n-ar fi rău să fie şi un psiholog. Dar, repet, aici trebuie să avem o unitate de puncte de vedere. O spun fără ca cineva să se supere. Dar această unitate trebuie să ajungă la echipă, pentru a putea fi dusă înainte. În Franţa aşa se întâmplă.