Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Vreau să vă descriu o seară de ianuarie, când peste tot era puțină zăpadă, iar gerul sculpta acele scânteieri uimitoare în jur. Și nu pentru că îmi place să pictez în cuvinte, ci pentru că este una din acele seri care îți rămân în minte toată viața, în care evadezi oricând mintea are nevoie de ceva frumos.

V-am mai spus că nu aș putea trăi într-un oraș mare și, deși îmi place Reșița, după o săptămână, ieșirea din oraș și drumul spre weekend mi se par eliberări. Conduceam cu o bucurie aparte, iar gândurile îmi zburau mult mai repede decât mașina. Nu, asta nu poate fi o întrecere. Deschid ambele geamuri, simt aerul rece, dar și senzația că tot Universul respiră deodată cu mine. Nu este nimeni pe drum, vineri seara mai tot timpul drumurile județului sunt cam pustii, îndeosebi iarna. Nu fumez, dar am mereu țigări la mine. Demult, doctorul a spus că ar fi bine să mă abțin. Și acum voiam să aprind o țigară, nu să o fumez, doar să o scot pe geam și să văd cum gerul înroșește scrumul și o șlefuiește. Însă, nu am vrut să risipesc nici măcar în rotocoalele unui fum de țigară splendoarea serii în care Cerul împrăștia stele în zăpada, iar lumina lunii,  ce aveam impresia că o ating, parcă îmi torcea liniștea. De asta aveam nevoie. Câtă bucurie, fie ea și scurtă! Marele nostru pariu e să ne dam seama când suntem bine cu adevărat sau cât de aproape e fericirea. Căci dispare la fel de repede precum scânteierile zăpezii sub vraja unui răsărit vesel. Am oprit mașina pe marginea drumului și am privit stelele. Cu o bucurie aparte. Pentru tot ce am. Pentru ce va fi. Pentru fericiri viitoare de care ar trebui să-mi dau seama mai des. În acel tablou de iarnă eram doar un detaliu. M-am sprijinit de capota fierbinte ce pocnea din când în când dezmorțindu-se. Deasupra mea era o petrecere de stele. Am privit mult timp, în sus. Fără să mă gândesc nici la trecut, nici la prezent, nici la viitor. La un moment dat, urechea dinspre drum mi-a vâjâit de trecerea unei alte mașini. Un alt destin ce gonea spre ceva, spre undeva. Cealaltă ureche încă se bucura de liniștea din jur.

Totuși, gerul mi-a reamintit că trebuie să plec. Am luat în mașină sclipiri, stele, liniște și le-am amestecat cu melodiile lui Havasi. Muzica aceea mă ajută să alung temeri, îmi dă speranță, o asociez cu amintiri, oameni dragi, cu copilăria mea frumoasă. O senzație uluitoare de măreție și apropiere.

Nu avem în fiecare zi clipe de bucurie fie pentru că nu apar, fie pentru că nu le vrem, fie pentru că nu ni le facem. De fapt, avem tot mai multe zile pe care nici nu le mai observăm. Însă în timp ce întoarcem pagini de viață ar trebui, din când în când, să rătăcim altfel prin crâmpeie de timp, pe drumuri spre noi, spre realitățile noastre, spre necunoscutul de mâine…

JCS-Nina Curița

1 Comment

Adaugă comentariu