REȘIȚA – Artistul reșițean Doru Modoacă și-a descoperit din întâmplare talentul cu care bucură suflete. Un talent pe care l-a șlefuit continuu și cu care a scos parcă din inima lemnului frumuseți pentru sufletele oamenilor!
Ultima dată le-a expus în fața publicului din țară în 2001, la Muzeul Astra din Sibiu, încheind astfel un periplu cu lucrări pe tematică modernă. Apoi, în 2007, anevoiosul drum al vieții îi purta pașii spre San Daniele del Friuli, un mic orășel italian la 60 km de Udine, străbătut de un râu și așezat într-o zonă colinară cu păduri de foioase, amintindu-i astfel de Reșița.
Numai bine pentru artistul căruia natura îi dăruia material de lucru din belșug într-o zonă unde arta e la mare cinste, festivalurile în aer liber sunt organizate ca la carte, iar autoritățile sunt alături de artiști. În Italia, lucrul făcut de mână e la mare preț. Așa că lui Doru nu i-a trebuit mult ca să-i facă pe italieni să le fie dor de el. Atâta de dor încât organizatorii unuia dintre festivaluri l-au provocat să facă sculptură monumentală ,punându-i astfel drujba în mână. Un totem și un portal, ambele de peste patru metri înălțime, alină acum dorul italienilor care-l cunosc pe Doru sau îl stârnesc pe-al celor care nu-l cunosc.
Amintirile sunt și frumoase și triste pentru că viața e grea peste tot. Doru le deapănă doar pe cele frumoase. Și-i amintește pe d-na Marianna, pe care-a cunoscut-o atunci când a expus la primăria din Majano și pe Carlo, cel căruia i-au trebuit doi ani ca să-l salute. „Marianna avea peste 80 de ani. M-a întrebat într-o română corectă despre teatrul de păpuși din Timișoara și despre Teatrul Mihai Eminescu din Oravița. Avea rădăcini românești. Până la 19 ani a trăit în România, absolvind liceul la Timișoara. Carlo se apropia de 90 de ani. Era avocat pensionar. Îl salutam, dar nu-mi răspundea. Când s-a hotărât să vorbească cu mine mi-a spus că dacă toți oamenii ar fi ca mine, lumea ar fi mai bună. Ulterior am devenit prieteni”, își amintește Doru.
În Italia a descoperit icoana cilindrică, pe care o consideră mult mai interesantă decât cea plană și la care, dacă nu te uiți atent, ai crede că-i lumânare. A fost o chemare interioară când dorul de lucru îl îndemna să lucreze. Preotul Boris Tasici i-a spus că n-a văzut niciodată așa ceva, dându-i astfel cea mai frumoasă confirmare că Doru știe ce face. După 12 ani de Italia, conaționalii l-au „convins” să revină acasă pentru că românii sunt peste tot, au în sânge să se facă de râs și să exploateze pe alții. „Meniul preferat al românilor: se mănâncă între ei”, e banc marcă înregistrată de artistul căruia nu pare să-i fie dor de unii dintre conaționalii întâlniți în Italia.
Anul Nou 2020 l-a găsit acasă cu teama că poporul e la fel cum îl știa, poate mai rău, cu mulți capabili de orice pentru bani chiar dacă n-ar recunoaște asta. Doru merge înainte făcând ce știe mai bine. Cândva a primit un set de șase dălți pe care le folosește și-acum. Cu ele a modelat deopotrivă prima lucrare, dar și primele figuri de oameni rămași gură-cască în fața ei. Lucrează orice lemn, chiar dacă teiul e cel mai ușor de modelat. Pur și simplu simte lemnul pe care-l vrea cioplit, chiar dacă uneori e nevoie să treacă ani de zile pentru asta.
Revista „Inimă de român” e editată în Germania de către Annemarie Turner, 100% de plăcere, și tipărită la Alba Iulia. Doru s-a văzut și el în revistă, alături de români de pretutindeni cărora arta le ține sufletului de cald. La rândul lui, promovează în revistă alți oameni cu preocupări artistice. Vrea să reia periplul început în 2001 pentru că vrea să perceapă reacțiile oamenilor din orașe diferite. Se vede treaba că i s-a făcut dor să expună din nou. Cuvintele se opresc pentru a lăsa arta să vorbească. Parcă e nevoie de-o frază de final dar… como se dice?
JCS-Ionel Ivașcu
