REȘIȚA – Deși de zece ani s-a stabilit în Olanda, Cenaclul „Semenicul” a rămas în sufletul Mihaelei Voinescu. Membru activ în anii adolescenței, a rămas aproape de poeții reșițeni pe care face tot posibilul să-i revadă de fiecare dată când revine acasă!
După multe ezitări și amânări, s-a hotărât să participe la ediția din acest an a concursului de poezie „Ion Chichere”. Decizie înțeleaptă de vreme ce a obținut locul I, rezultat care o bucură și onorează deopotrivă.
Legendele Reșiței, împletite cu legenda meșterului Manole în cel mai avangardist mod posibil. Așa descrie Mihaela Voinescu poemul „Foc nestins”, unul dintre cele cinci cu care a participat la concurs și pe care-l consideră decisiv pentru rezultatul final. Se consideră norocoasă să-l fi cunoscut pe Ion Chichere, un om ca un fenomen în opinia sa. Prin 2002, poetul reușea să atragă suflul tânăr, adică un grup de adolescenți pe care personalitatea sa îi convingea să frecventeze cenaclul. Printre ei, Mihaela Voinescu.
„Fiind un cenaclu literar, activitatea depășea scrierea de poezii. Se tratau și direcții de lectură și critică, participam la lansări de carte și eram încurajați să ne exprimăm critic. Așa am interacționat cu literați și intelectuali fără de care sigur cultura mea ar fi fost mai modestă. Ion Chichere era spiritul cenaclului, însă am avut marea șansă să-i cunosc pe Gheorghe Jurma și Gheorghe Zincescu, care au contat enorm la dezvoltarea mea literară”, își amintește Mihaela.
Nevoia de a scrie poezie s-a manifestat în adolescență, ca mod de expresie a rebeliunii tipice vârstei. Pentru ca debutul literar să se producă cu un grupaj de poezii publicate în antologia „Sala albastră”, editată ca omagiu adus lui Ion Chichere la scurt timp după moartea sa. Dar Mihaela nu scrie doar poezie. În vara acestui an, cu proza scurtă „Linie în dreptul tatălui”, a avut bucuria să deschidă Antologia „Kiwi – Granițe” apărută la Editura Polirom. Acțiunea se petrece înainte de 1989, personajul principal fiind un tată olandez care află că are o fiică rezultată în urma unui sejur la Marea Neagră. Cam în fiecare scriere a Mihaelei ficțiunea se întâlnește cu viața. Însă pentru linia din dreptul tatălui a trebuit să se documenteze istoric pentru că nu a trăit acele vremuri, dar a vrut să vadă dacă poate scrie valid despre vremuri pe care le cunoaște doar tangențial.
Deși s-a stabilit în Olanda, vorbește des la telefon cu cei de-acasă și citește presa locală. Se bucură să vadă transformarea Reșiței din ultimii ani, fiind convinsă că ele vor reface tonusul moral al oamenilor care pierduseră aproape complet speranța că ceva se mai poate întâmpla în orașul lor. „Singura alinare a dorului de casă este revenirea în țară de două-trei ori pe an. Părinții îmi trimit des pachete cu produse românești constând de la pufuleți, la prăjituri, salată de icre și nuci verzi care-mi plac foarte mult”, încheie Mihaela.
Celor preocupați de literatură și artă le transmite să fie cât mai exigenți când vine vorba despre valoare și, mai ales, să aibă curajul de a spune ce nu le place. Românilor de pretutindeni le transmite să acționeze cum simt de cuviință pentru a-și crea identitatea necesară adaptării la realitatea altor meleaguri.
JCS-Ionel Ivașcu
