REŞIŢA – Responsabilitatea unui dascăl este imensă în condiţiile în care formează caractere, modelează minţi şi insuflă idei. Cine a avut norocul să folosească modele precum prof. Florica Molnar a reuşit să treacă de greutăţi cu succes şi zâmbet pe buze. Predând istoria, a putut folosi şi experienţa umanităţii pentru a transmite lucrurile valoroase către minţile tinere pe care le-a format. Acesta este motivul pentru care reprezintă un reper în viaţa cotidiană a judeţului şi de aceea am încercat să-i aflăm secretele.
JCS: De multe ori aţi vorbit de personalităţile emblematice pentru femeia română. Vă rog să le reamintiţi mai ales că tocmai am sărbătorit Ziua Internaţională a Femeii.
F.M.: Mi-e la fel de greu să realizez un clasament al celor mai reprezentative femei ale neamului nostru. M-aş opri totuşi la câteva care au scris istorie alături de iluştrii lor soţi, femei care le-au stat alături la bine, dar mai ales la greu. Poate nu-i cea mai potrivită figură feminină cu care să încep, dar risc şi invoc aici o femeie amestec de ambiţie, viclenie, tenacitate, răbdare, dar şi multă legendă ţesută în jurul personalităţii sale. Este vorba de doamna Chiajna, soţia a lui Mircea Ciobanu (de trei ori domn al Munteniei la mijlocul secolului al XVI-lea), nepoată a lui Ştefan cel Mare şi fiică a lui Petru Rareş, este o figură aparte în istoria noastră, contemporană cu faimoasa Hürrem Sultan, soţia a lui Soliman Magnificul, ajunsă până la urmă şi soacră a nepotului acestuia, sultanul Murad al II-lea. Apoi doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul, femeie evlavioasă, discretă, curajoasă dar mai ales îngăduitoare cu viaţa unui domn care şi-a propus un plan pe cât de îndrăzneţ, pe atât de greu de realizat – unirea celor trei ţări româneşti. Aş mai aminti-o şi pe Elena Văcărescu, varianta feminină a lui Nicolae Titulescu în materie de diplomnaţie şi susţinere a cauzei româneşti la marile reuniuni diplomatice europene, membră a Academiei Franceze, activă timp de mai bine de 20 de ani în Societatea Naţiunilor, care a primit ordinul Cavaler al Legiunii de Onoare, iar în anul 1925 a devenit membru de onoare al Academiei Române, ea fiind prima femeie din România care a primit acest titlu. Nu în ultimul rând regina Maria, despre care, în una dintre vizitele sale la Paris, imediat după Primul Război Mondial, celebrul cotidian francez „Le Matin” scria „Ferice de oraşul Paris, Maiestate, că poate întâmpina o regină atât de frumoasă”. Regina noastră merită mult mai mult decât câteva cuvinte expediate în câteva rânduri, viaţa, lucrarea în slujba poporului ei, pe care l-a iubit şi preţuit şi demersurile făcute în interesul României făcând subiectul unor excepţionale lucrări de literatură. Mi-e greu să aleg şi ştiu că am lăsat deoparte alte destine cel puţin la fel de interesante.
JCS: Dvs., ca pasionată de călătorii, datorită unor întâlniri de proiect sau burse de formare aţi vizitat în ultimii zece ani mai multe ţări europene. Sunt convins că aţi fost un adevărat ambasador al acestui spaţiu în Europa. De ce argumente v-aţi folosit?
F.M.: În primul rând, echipa care făcea deplasarea se pregătea serios. Nu am tratat niciodată aceste reuniuni cu superficialitate şi nu am fost exclusiv turişti pe bani europeni, ci am luat în serios misiunea noastră, am pregătit materiale de promovare a şcolii, a judeţului şi a ţării (pliante, CD şi prezentări Powepoint) duceam cu noi de fiecare dată cadouri simbolice specific româneşti, dar mai ales am fost şi suntem serioşi, punctuali, responsabili pe tot parcursul derulării proiectelor, ne facem treaba, respectăm termenele, realizăm materiale de bună calitate. Acest comportament este apreciat de către partenerii de proiect, cu atât mai mult cu cât ştiu că se aşteptau la lucruri poate nu tocmai plăcute, când era vorba de români. Noi am impus şi impunem prin prestaţia noastră respect şi tratament de egalitate şi am fost trataţi cu toată căldura şi prietenia.
JCS: Pentru profesia dvs., care este câştigul?
F.M.: Profesia mea, aceea de profesor de istorie/cultură civică nu are decât de câştigat. Altfel vorbeşti despre Versailles, Luvru, Napoleon, Topkapî sau familia Medici, despre Columnă şi Traian, după ce ai văzut toate aceste lucruri, altfel transmiţi informaţii, altfel îţi convingi auditoriul şi asltfel istoria trăită devine mai credibilă şi mai accesibilă.
JCS: Într-o carieră didactică de trei decenii aţi parcurs toate formele de învăţământ de la grădiniţă la manager. Cum nu suntem la moment de bilanţ, vă cer doar câteva sfaturi pentru mai tinerii profesori de azi.
F.M.: Nu poţi practica meseria aceasta dacă nu iubeşti copilul; nu să îţi placă sau să-ţi fie simpatic câteodată, NU hotărât NU. Trebuie să-l iubeşti deplin şi necondiţionat! Abia după aceea trebuie să ştii carte, pedagogie şi metodică. O lecţie predată prost poate fi reparată ora următoare, dar un copil traumatizat poate duce cu el povara umilinţei sau a amărăciunii toată viaţa. E un sfat dat tinerilor colegi. Constataţi că nu aveţi aplecare şi chemare, că şcoala e doar un loc de muncă şi nu o vocaţie, atunci retrageţi-vă. Şcoala nu trebuie tratată ca un adăpost de vreme rea; nu-i o gară în care să staţionezi până ce s-o ivi ceva mai bun, nu-i nici casă de ajutor social pentru toţi rataţii, neîmpliniţii şi eşuaţii care au găsit în sala de clasă un refugiu. Doamne fereşte să te faci şi director! Dacă ai ales să rămâi, trebuie să fii serios şi responsabil, să fii profesionist în adevăratul sens al cuvântului. El, cel din faţa ta, îţi observă toate gesturile, toate încruntările şi toate ridurile, eşti permanent sub lupă, îţi observă rimelul imperfect, tivul desprins, nasturul căzut, firele albe, tristeţile şi bucuriile. Depinde de tine, numai de tine, dacă din „observabil” devii model! Eu cu astfel de modele am crescut, aceştia au fost dascălii mei, la ei mă raportez în meseria mea, pe ei am vrut să-i ajung şi chiar să-i întrec. Şi am reuşit pentru că am vocaţie de dascăl. În viaţa asta mi-am făcut datoria, într-alta aş încerca altceva!