REŞIŢA – Etnici germani din Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş au comemorat la Reşiţa victimele deportării în URSS.
Drama saşilor şi şvabilor din Transilvania şi Banat, deportaţi la muncă forţată în fosta Uniune Sovietică, începea în primele luni ale anului 1945. La vremea aceea, bărbaţi şi femei, apţi de muncă, erau urcaţi în grabă în trenuri de marfă şi transportaţi pe actualul teritoriu al Rusiei şi Ucrainei. Din cauza condiţiilor vitrege de trai, nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa, istoricii estimând că, după cinci ani, din cei 75.000 de deportaţi s-au mai întors acasă numai 65.000. Din judeţul nostru au fost ridicate 10.000 de persoane, potrivit declaraţiilor preşedintelui Forumului Democrat al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Josef Ţigla, în prezent mai fiind în viaţă aproximativ 70 de persoane, dintre care 34 locuiesc la Reşiţa.
Joi, comunitatea germană din judeţ şi-a plâns şi pomenit morţii, aşa cum o face în fiecare an. Manifestările comemorative au început la biserica romano-catolică „Maria Zăpezii” din Reşiţa, şi au continuat la Monumentul Deportaţilor din parcul Cărăşana, unde au fost depuse flori şi coroane. La eveniment au fost prezenţi o parte din foştii deportaţi aflaţi încă în viaţă, copiii şi nepoţii acestora. Oamenii nu au venit numai din judeţ, ci şi din Lugoj, Petroşani şi Călan. O coroană de flori a fost depusă şi de Consiliul Judeţean, prin persoana vicepreşedintelui Ilie Iova.
Acum 69 de ani, Margareta Szivacsek, pe atunci o tânără de numai 17 ani, era aruncată într-un tren de marfă, şi după o călătorie de aproape o lună, forţată să lucreze la mină şi în construcţii, undeva în apropiere de Siberia. Anii petrecuţi printre străini, departe de familie, sunt încă vii în memoria bătrânei de 86 de ani. „Au fost cinci ani grei, din 1945 şi până în 1950, în care am suferit foarte mult, şi datorită vârstei mele fragede, de 17 ani. M-au luat de acasă doi soldaţi, un rus şi un român. Am avut la dispoziţie doar zece minute pentru a-mi face bagajele, aşa că nu am reuşit să adun mare lucru. Am muncit greu, iar condiţiile de trai au fost la fel. Am îndurat şi frigul şi foamea. În raţia zilnică de hrană aveam 500 de grame de pâine, o jumătate de litru de supă, care era mai mult apă chioară, iar la felul doi, atunci când ni se servea, primeam câte o lingură de arpacaş. Acelaşi meniu, de trei ori pe zi”, povesteşte bătrâna, care, deşi încercată de viaţă, nu şi-a pierdut zâmbetul şi încrederea în Dumnezeu: „Numai Cel de Sus m-a ajutat să trec peste acea perioadă grea. Erau zile în care plângeam încontinuu, poate şi pentru că eram aşa tânără. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am întors acasă sănătoasă şi mi-am continuat viaţa”.
Printre cei prezenţi în Parcul Cărăşana s-a numărat şi hunedoreanul Nicolae Slovenski. Bărbatul în vârstă de 66 de ani s-a născut în unul dintre lagărele aflate pe teritoriul Ucrainei. „Eu am fost conceput şi născut acolo. Am fost, dacă pot spune aşa, biletul de salvare al părinţilor mei, pentru că odată ce aveai un nou-născut, ţi se permitea să pleci”, ne spune bărbatul, care este încă marcat de poveştile spuse de părinţi. „Condiţiile de trai au fost inumane. Au îndurat ierni aspre şi geroase, dar şi foame. Îmi amintesc că mama mi-a povestit că imediat după ce au ajuns acolo, ruşii au ridicat un gard de împrejmuire a locului în care erau ţinuţi. Şi cum credeţi că s-a făcut acest gard în plină iarnă?! S-au pus stâlpii, care erau împrejmuiţi de zăpadă, peste care s-a turnat apă. Instantaneu, totul a îngheţat. Vă daţi seama ce frig era! Abia primăvara târziu, după topirea zăpezii, gardul a fost făcut aşa cum trebuie, din sârmă”, ne-a mai spus bărbatul.
Roxana Bălan Nafiru