După toate problemele, protestele, restrângerile de activitate, dar şi o serie de aşa-zise reforme, până şi omul simplu, ajuns cu căciula-n mână în sala de şedinţe în faţa luminăţiei sale magistratul, se întreabă ce mai înseamnă justiţie. Indiferent că în completul de judecată e unul sau că sunt zece, acest surogat de dreptate, făcut teoretic pe baza legii, este administrat pe bandă rulantă.
Într-o sală de 40 de locuri, sunt îngrămădite scenele a 79 de dosare, în condiţiile în care ele implică măcar prezenţa a două persoane, cu interese contradictorii, la care se adaugă unul-doi avocaţi şi câţiva martori. Asta fără să mai punem la socoteală rudele… Majoritatea au de aşteptat de la ora nouă, până târziu, către ora 15.00, sub privirile aprige ale câte unui jandarm şi mai plictisit decât ei, pus pe făcut instrucţie uneori dincolo chiar şi de rigorile legii.
Aşa s-a derulat marţi o şedinţă de judecată la Tribunalul Caraş-Severin. Doi judecători şi doi asistenţi judiciari au îndurat povara unui şir de procese, printre care se auzeau două nume eterne: Casa Judeţeană de Pensii şi o societate comercială bocşeană.
Singurul care şi-a putut păstra elanul a fost preşedintele, ceilalţi trei, încremeniţi pe poziţie şi reduşi la tăcere de procedură şi de regulile de imagine, cufundându-se cu totul într-o plictiseală soră cu moartea.
Cât despre oameni… În majoritatea lor simpli, ajunşi în instanţă mai mult împinşi de nevoile materiale care le rod zilnic ponositele straie ale sărăciei, nu ştiu nici să ceară, darmite să mai primească. Iar de un avocat nici nu poate fi vorba. Pe doar două dosare, unul bun reprezentant legal îşi poate umple buzunarele cu un salariu de magistrat.
„Am făcut recurs pentru că instanţa de fond nu mi-a aprobat decât două capete de cerere! Mi-a dat câştig de cauză, dar nu mi-a admis şi acordarea din urmă a sumelor, deşi judecătoarea mi-a spus la ultima înfăţişare că îmi va aproba şi acel capăt de cerere“, spune un om care a câştigat procesul cu CJP.
Răspunsul preşedintelui completului de judecată a venit prompt: „Probabil, în faţa părţilor şi sub presiunea sălii, judecătorul se poate pronunţa într-un fel“, pentru ca în liniştea deliberării să dea o cu totul altă sentinţă… Cuvintele, pline de înţelepciune, vorbesc însă despre imaginea publică pe care încearcă să şi-o clădească justiţia, sub presiunea gloatei cu sete de dreptate, dar şi despre faţa nevăzută a acestui serviciu public, plătit din buzunarele celor despre care se spune că mai pot să aştepte. Oare cât?
Antoniu Mocanu
[email protected]