REŞIŢA – Şcoala, vacanţa, noul început de an pot contura mereu, spre amintire, universul copilăriei.
Septembrie este o stare de spirit. Un cer de sineală – doar în septembrie, albastrul este intens, vibrant –, un aer compact şi rece în dimineţi şi-o căldură molcomă, precum o mângâiere, în amiază. Septembrie miroase a uniformă nouă: sarafan în carouri mici, albastru de cerneală şi alb şi şorţ cu buzunare, a pantofi din piele cu baretă, a caiete noi cu foaia lucioasă, a hârtie albastră de învelit şi a lipici de etichete.
Septembrie are gust astringent de nuci verzi de pe care încă nu se poate dezghioca bine coaja, de ionatane rumene şi de prune zemoase.
Începeam să umblăm unii pe la alţii, colegii, nu ca să ne-adunăm la joacă… Să căutăm Gheba şi Olivoto, să rezolvăm sau să copiem repede – repede cele 100 de exerciţii şi probleme. Scriam mare, cu înflorituri: „Temă pentru vacanţă”. Scotoceam în minte şi puneam o dată falsă, de pe la începutul lui august. Dar cred că profesorii ştiau că ne scriem temele la începutul lui septembrie. Când le terminam, trebuia să ne facem „Caietul de lecturi”. Scriam în livada din faţa casei şi vântul jucăuş îmi răvăşea filele invitându-mă să închid caietul şi s-o şterg în luncă, după alune. Cu un gând aş fi mers, cu zece, nu. Se auzeam şi reproşul mamei, blând dar întemeiat: „Toată vara n-ai avut vreme! Toate ţarinile şi luncile au fost ale tale!… Acum, scrie!” Zâmbeam. Se încheiase o vacanţă minunată, feerică. Eram plină de zgârieturi de la trântele cu bicicleta. Aveam genunchii juliţi. Degetele erau maronii de la cojile de nuci. Ochii erau plini de lumină. Şi sufletul de emoţie. Reîncepea, curând, un nou an de şcoală.
Gabriela Savitsky