REȘIȚA – La finele săptămânii trecute m-am uitat la The Artist. Incidental, chiar în seara în care acesta lua şase premii Cesar. Pe care de altfel le merită, chiar şi numai pentru curajul lui Michel Hazanavicius de a veni cu un film alb-negru în epoca bugetelor imense dedicate strict efectelor speciale ameţitoare. Privind această peliculă, mi-am dat încă o dată seama de când nu am mai văzut un film frumos, unul din epoca de glorie a Hollywood-ului.
Mă gândesc acum cu nostalgie la mustaţa subţire şi eleganţa lui David Niven, la privirea violetă a lui Liz Taylor sau la ochii imenşi ai lui Bette Davis. Mi-e dor să văd unul dintre memorabilele duele dintre Errol Flynn şi Basil Rathbone, adevărate numere de balet, sau una dintre coregrafiile impecabile în care Fred Astaire şi Ginger Rogers parcă pluteau, şi care nu se terminau inevitabil prin dezvelirea „întâmplătoare“ a bustului partenerei ca prin unele concursuri de dans de pe la noi.
Aş vrea să-l mai văd pe James Cagney zdrobind o jumătate de grapefruit în faţa iubitei sale sau urlând, din mijlocul flăcărilor, „Am reuşit, mamă! Sunt cel mai bun!“
Să o aud pe Ingrid Bergman cerându-i lui Sam să mai cânte „o dată“ sau să surprind privirea lui Humphrey Bogart pe jumătate ascunsă de borul pălăriei şi de norii de fum.
Să-mi amintesc, privind-o pe divina Greta Garbo, că poţi fi feminină şi fără să te dezbraci, sau să râd la gagurile mucalite ale lui Buster Keaton şi Charlie Chaplin. Mi-e dor de acea epocă în care o privire sau un zâmbet erau mai expresive decât o mie de explozii fabricate pe calculator.
O epocă nu neapărat doar a filmelor alb-negre, ci a tuturor acelor pelicule, din toate timpurile, în care actorii nu erau simple chipuri şterse ci adevăraţi artişti. Oameni care ne făceau să simţim cu adevărat ceva. Cu toate astea însă, trăind în tumultul zilelor de azi, cred că prea mult romantism, prea multă simplitate ar plictisi.
Trebuie să recunosc, dacă tot scriu de filme, că regizori şi actori de peste tot reuşesc să aducă acel echilibru, ireal ce-i drept, într-o lume reală dezechilibrată. Şi, dacă nu vă e dor de alte epoci, dacă nu vreţi să călătoriţi în lumea Artistului, atunci măcar mergeţi în cea a filmului RED, cu Bruce Willis, un amestec de romantism, acţiune, sacrificiu. O să vă placă. Sau dacă vreţi să trăiţi în viitor, vizionaţi „In time“, cu Justin Timberlake. Pe scurt, industria cinematografică (americană, engleză, franceză etc) continuă să fascineze, oferindu-ne părţi reale din vieţi ireale.
Nina Curița