În urmă cu 65 de ani începea deportarea germanilor din România pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Bărbaţi şi femei, apţi de muncă, din Transilvania, Banat, Crişana şi Dobrogea, au fost luaţi din sânul familiei şi transportaţi cu trenul pe actualul teritoriu al Rusiei şi Ucrainei.
Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa pe acele meleaguri, datorită condiţiilor vitrege de trai şi muncă. Istoricii estimează un număr de 75.000 de deportaţi şi 10.000 de morţi. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Forumului Democrat al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Josef Ţigla, numărul persoanelor deportate din judeţ a fost de 10.000. În prezent, în Banatul Montan mai sunt în viaţă 149 de deportaţi, din care 65 de reşiţeni.
Comunitatea germană din judeţele Timiş, Hunedoara şi Caraş-Severin a comemorat joi, la Reşiţa, 65 de ani de la începerea deportării semenilor lor în fosta URSS. Manifestarea a debutat la Biblioteca Germană „Alexander Tietz“, continuând cu o ceremonie religioasă la Biserica Romano-Catolică „Maria Zăpezii“ şi la monumentul din Parcul Cărăşeana.
Mărturii ale celor rămaşi în viaţă
La cei 84 de ani reşiţeanca Adela Supercian are multe de povestit apropiaţilor. Femeia avea doar 19 ani când ruşii au aruncat-o în trenul care avea să o ducă într-un lagăr sovietic, aproape de graniţa cu Siberia.
„Am călătorit timp de cinci săptămâni alături de alte 35 de persoane. Dormeam pe scânduri şi ne înveleam cu fân. Odată ajunsă acolo am lucrat în mai multe locuri: la mină, la pădure şi, câteva luni, îngrijitoare la un spital unde erau aduşi bolnavii din lagăr. Practic, cei care nu mai erau buni de lucru ajungeau aici pentru a muri“.
Carol Bereznyak, de 84 de ani, a fost deportat în URSS la vârsta de 20 de ani. Pe parcursul a cinci ani a lucrat în uzină, cot la cot cu ruşii. A legat prietenii, iar ruşii l-au îndrăgit imediat pentru priceperea sa: „Directorul fabricii îmi spunea domnul inginer. Mă simţeam măgulit, mai cu seamă că în loc să ceară sfatul maistrului, apela la mine. La fabrică a fost bine, dar în lagăr am îndurat foamea, frigul şi boala“, îşi aminteşte bătrânul.
La mina de cărbuni şi la cariera de piatră a lucrat şi Ştefan Bart. Bătrânul de 85 de ani îşi aminteşte şi acum lunga călătorie cu trenul pe care a parcurs-o până la lagărul din Ucraina. „Am dormit pe scânduri şi fără foc, iar când am ajuns acolo am fost plini de păduchi. Acum râd, dar atunci plângeam!“, povesteşte bătrânul.
Elza Ana Pinter, de 72 de ani, este din Oţelu Roşu. Femeia a venit să aprindă o lumânare şi să se roage alături de familiile foştilor deportaţi. „Ambii părinţi au fost deportaţi în URSS, iar eu şi fratele meu am rămas în grija unei mătuşi. Au fost ani grei pentru noi, căci eu aveam pe atunci doar şapte ani. După ce s-au întors acasă părinţii nu ne-au povestit nimic, dar suferinţa se citea pe chipul lor. Şi acum, după atâţia ani, sunt emoţionată să povestesc ceea ce mama mi-a lăsat scris, nu cu mult timp înainte de a muri.“
Roxana Nafiru