Caraş-Severin, Romania

REȘIȚA – Cred că fiecare dintre noi am regretat, de multe ori, timpul pierdut degeaba, îndeosebi cel irosit cu oameni care nu au meritat să le dăruim din timpul nostru.

Doar știți că acele crâmpeie dăruite din timpul nostru cuiva reprezintă unul dintre cele mai frumoase daruri ce pot fi făcute unui om. Azi pierdem clipe ce puteau fi extraordinare, mâine altele și tot așa… crezând mereu că timpul ne ajunge! Nu este așa, dar nici timpul dăruit pentru că așa am vrut noi nu ar trebui să ne macine foarte mult. Pentru simplul fapt că oricum nu îl mai putem recupera.

Într-un secol în care domină cultul egoismului, a dărui și primi timp şi, implicit, atenţie pare să echivaleze tot mai mult cu un veritabil „lingou de aur”. Acesta, din păcate, ajunge să fie tranzacţionat frecvent, în mod preferenţial, la bursa simpatiei noastre sau a celuilalt.

De multe ori, în interacţiunea directă, cuvintele sunt de prisos. Simţi deseori egoismul, aroganţa sau narcisismul sufletesc al interlocutorului. Și cumva te trezești. Mai devreme sau mai târziu – se pare – trebuie să ştii să câştigi şi tu ceva, tocmai pentru ca relaţia respectivă să rămână una profitabilă/viabilă, iar astfel capitalul de generozitate, pe care eşti dispus să-l investeşti în celălalt, să nu fie golit de conţinut. Şi atunci, dacă azi marele secret al trăirilor noastre este fundamentat pe ideea de câştig, ce şansă mai au noţiuni precum: altruism, compasiune, empatie, iubire necondiţionată? Când anume trebuie folosite aceste „ingrediente” pentru ca darul nepreţuit al timpului să nu însemne bani sau câştig, ci tocmai balsam pentru sufletul celuilalt?

Fără sinceritate, fără bucuria de a ajuta nu există viaţă autentică şi nici imboldul de a dărui timp de calitate celor din jur. Când setea de a avea foarte multe lucruri materiale seduce sufletul, golul din interior se lărgeşte. Obsesia bolnavă pentru propriul confort înseamnă începutul trist al poveştii unui „înger social decăzut”, care a uitat să mai simtă iubire şi să dăruiască altora iubire din belşug. „Îngerii căzuţi” sunt cei care fură cel mai adesea timpul altora, întrucât, din lipsă de echilibru lăuntric, ei sunt doar beneficiari de atenţie şi, de prea puţine ori, creatori de atenţie. Diferenţa majoră dintre cele două este chiar arta de a şti să dăruieşti, cu generozitate, din tot ceea ce ai tu mai preţios, dar de aşa manieră încât singurul câştig la care te poţi gândi să fie zâmbetul şi căldura lăuntrică venite din partea celuilalt. Însă atunci când zâmbetul, căldura, aprecierea, reciprocitatea nu mai vin, apare în noi acel sentiment ciudat că am pierdut timpul degeaba, iar bursa simpatiei noastre se prăbușește…

Iată de ce timpul, trăit în reciprocitate, devine cel mai preţios dar… Şi asta pentru că, doar într-un timp care este plin de culoare, iubire şi semnificaţie, „îngerii căzuţi” se pot trezi din nou la Viaţă… Restul e poveste. De neuitat…

JCS-Nina Curița

Adaugă comentariu