Procentul zdrobitor al celor care au votat pentru rămânerea pe funcţie a actualului preşedinte, a fost folosit la „scrierea” a fel de fel de scenarii pentru evoluţia imediată a fenomenului politic autohton.
În vreme ce Traian Băsescu încerca să stoarcă din victoria obţinută profit maxim, să folosească baia de moral pentru a prelua cumva pachetul de cărţi pe care, ca un jucător înrăit, să-l împartă în dreapta şi în stânga, partidele „învinse” ne arătau o derută totală. Se căutat vinovaţi pentru lansarea acţiunii de suspendare a preşedintelui în interiorul fiecărui partid şi umbla vorba că urmează schimbarea unor lideri – cel mai adesea fiind invocată furia grupului de la Cluj împotriva lui Mircea Geoană. Mai mult decât atât, partidele parlamentare ce fuseseră puse la respect de electorat, păreau că se simt obligate să i se alăture lui Traian Băsescu, să i se supună cu docilitate.
Greu de explicat, acum, această derută. Pentru că, la urma urmei, ce s-a întâmplat? Electoratul, în măsura în care s-a deranjat să meargă la vot, a optat pentru rămânerea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Atât şi nimic mai mult. În urma Referendumului, Traian Băsescu n-a câştigat prerogative constituţionale suplimentare. A marcat o victorie de moral, dar nu i s-a atribuit „mingi” în plus, „mingi” noi. Se vede că aşa stau lucrurile şi din faptul că nu-l poate alunga nici acum pe Călin Popescu Tăriceanu din fruntea Guvernului, unde, ironia soartei, tot el l-a plasat.
Într-un cuvânt, zăpăceala care a pus stăpânire pe partidele parlamentare care au votat suspendarea lui Traian Băsescu a dispărut repede şi a lăsat loc aceleiaşi fronde antibăsesciene care se instalase înainte de suspendare. Aşa că, o luăm de la capăt. Nervi, certuri, jigniri, cuvinte grele, consum mare de energie pentru scopuri mici, meschine. Şi atunci, la ce-a slujit Referendumul? La nimic.
T.M.