REŞIŢA – Ne propunem să semnalăm şi să prezentăm succint cea mai recentă apariție editorială publicată sub egida Muzeului Banatului Montan din Reșița.
Cartea, pe care Felician Velimirovici a intitulat-o „Istorie și istorici în România comunistă (1948-1989)“, reprezintă de fapt versiunea pregătită pentru tipar a lucrării sale de doctorat, lucrare pe care a susținut-o public în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în toamna anului trecut.
Din punct de vedere cronologic, intervalul temporal delimitat pe de-o parte de instaurarea regimului comunist în România (1948), respectiv de prăbușirea sa (1989), are darul de a pune în evidență evoluția și trăsăturile complexe ale raporturilor care s-au structurat, pe parcursul a peste patru decenii, între comunitatea epistemică a istoricilor – așa-numitul front al istoricilor, pentru a respecta terminologia epocii – și factorii decizionali ai României comunizate. În opinia autorului, pentru înțelegerea istoriei scrisului istoric românesc în anii socialismului real, mai semnificativă ar fi întrebarea „nu neapărat ce fel de istorie s-a scris în perioada comunistă, ci mai ales cum, de către cine, de ce, în ce circumstanţe, sub ce auspicii şi în ce forme s-au asamblat discursurile istorice românești […], în condiţiile în care majoritatea cercetărilor realizate până în clipa de faţă au avut în centrul atenţiei mai curând discursurile decât actorii, mai mult viziunile despre istorie decât pe istoricii propriu-ziși ai vremii“ (p. 12).
(…) Opțiunile documentare ale autorului au vizat pe de altă parte, în afara documentelor păstrate în arhivele centrale ale Comitetului Central al Partidului Comunist Român, și documentele din arhiva fostei Securități. (…) Cu toate că ele prezintă realitățile trecutului prin intermediul unor „lentile distorsionate”, documentele gestionate în clipa de față de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității contribuie din plin, așa cum autorul o demonstrează cu prisosință, la înțelegerea biografiei și a cazului istoricului-disident Vlad Georgescu, realmente un „caz” excepțional în istoria României postbelice (pp. 269-305).
Alegând să supună analizei instituții, personalități, biografii, probleme, reviste științifice și lucrări propriu-zise de istorie publicate în România democrat-populară și socialistă, considerăm că interpretările pe care autorul le propune în lucrare contribuie la completarea, nuanțarea și revizuirea imaginii pe care ne-o putem forma în legătură cu „condiția istoricului înainte de 1989, a funcționării câmpului intelectual, a politicilor culturale comuniste și a mecanismelor de producere a cunoașterii.” (p. 310).