Ei bine, brusc, de îndată ce l-a
înlăturat pe Tăriceanu de la şefia
PNL, Crin Antonescu a fost identificat – de o parte a
presei, de oameni politici, de oameni simpli – ca fiind
cel aşteptat, omul providenţial. În
numai 48 de ore, Antonescu era privit cu alţi
ochi, era perceput cu totul altfel, deşi se
plimbase pe scena politică mai bine de 15 ani.
Cum să ne explicăm această
revelaţie? Din trei perspective.
Întâi, prin prisma dorinţei a tot mai
mulţi români de a-l vedea pe Traian
Băsescu plecat de la Cotroceni. Celor care nu au
crezut, încă din 2004, că Băsescu
nu este preşedintele de care avea nevoie
România, li se tot adaugă
dezamăgiţii. Cei care au crezut în
programul electoral al actualului preşedinte, ca
apoi să constate că şeful statului a
eşuat în fiecare punct al respectivului
program. În schimb, au văzut un
preşedinte conflictual, mânat de o mare sete
de răfuială. Un om incapabil să joace
rolul imparţialului, al pacifistului, al
bărbatului de stat chibzuit, capabil să
coaguleze energiile în folosul ţării.
În al doilea rând, „revelaţia
Crin Antonescu” ne arată cât de
puţini sunt cei convinşi că Mircea
Geoană ar fi capabil să-l învingă
pe Traian Băsescu. Până şi Ion
Iliescu şi Adrian Năstase nu s-au putut
abţine să declare că văd în
Antonescu un contracandidat cu şanse de
izbândă, în faţa lui
Băsescu. Desigur, îi putem suspecta pe cei
doi şi de o nestăpânită
adversitate faţă de Geoană, dar asta e
altă poveste.
În al treilea rând, e vorba de
spectaculoasa răsturnare a imaginii unui om,
înnobilarea, aureolarea acestuia în ochiul
românului, în clipa în care omul
respectiv se instalează în scaunul de
„şef”. Pentru că, altfel, ca om,
cu defecte şi calităţi, este
acelaşi. Doar galoanele i s-au schimbat. Cum de nu
l-am văzut mai devreme pe Obama din el?
Dacă am putea explica misterul, l-am goli pe
românul nostru de tot ceea ce-i dă farmecul
său nepereche.
Tristan Mihuţa