Caraş-Severin, Romania

REŞIŢA – Dovadă, spectacolul nou al Teatrului de Vest Reşiţa, prezentat în avanpremieră şi în premieră săptămâna trecută, foarte bine primit de public.

De mult timp iubitorii de teatru aşteptau o asemenea piesă, fiindcă exact asta reproşau în ceea ce priveşte repertoriul, că nu mai sunt abordate piesele clasice. La stresul cotidian pe care-l trăim, avem nevoie să ne destindem când mergem la teatru, să ne simţim bine, să râdem, să aplaudăm spontan, sincer, din toată inima, să avem senzaţia că timpul a zburat prea repede şi că spectacolul deja s-a terminat, deşi am mai fi vrut încă o scenă sau măcar o replică. Pe scurt, acestea au fost  stările spectatorilor la noua piesă „Jocul dragostei şi al întâmplării“ de Pierre Mariveaux.

De altfel, chiar regizorul clujean Visky Andrej mărturisea la conferinţa de presă că a fost inspirat să aleagă acest autor clasic graţie subiectului, desigur, dar mai cu seamă pentru că textele lui Mariveaux îngăduie actorilor o anume libertate de interpretare. Dacă punem şi alegerea scenografei Erika Csegöldi de a combina în crearea costumelor elemente baroce şi moderne, extrem de echilibrat armonizate, e clar că intrăm cu totul în actualitatea zilelor noastre. Asta, deşi pe unii ar putea să-i mire că, pe lângă peruca pudrată a domnului Orgon, şapca sport purtată de Mario cu cozorocul întors ar putea părea anacronică, mai ales că poartă şi jabou, sau costumul de servitoare al Silviei, care poartă pantaloni treisferturi, ori, ori… Ori superba rochie a Lizetei, cu despicătură în faţă, în care crinolina e mini şi lasă apetisant la vedere picioarele Anei Maria-Cizler, deşi aceasta mai poartă şi pantalonaşii scurţi de epocă, ei bine, această rochie de culoare galben intens spre muştar, care aduce cu aurul saloanelor princiare şi este asortată cu o umbrelă din acelaşi material, îţi ia ochii, de aceea ne-a reţinut atenţia şi putem spune fără tăgadă că e piesa de rezistenţă în materie de costume, felicitări Erika. La fel şi celelalte costume, chiar servitorul lui Dorante, Arlechin, are un costum pe măsura rolului, extravagant, de un roşu intens, care dat jos, lasă la vedere un tricou sport sau nelipsitul maiou al zilelor noastre, are pantalonii peticiţi, ş.a.m.d. N-am insistat la alte spectacole pe costume, însă de data aceasta chiar merită întreaga atenţie, fiindcă de ceva vreme, marii scenografi se folosesc de aceste combinaţii pentru a adapta spectacolele la stilul contemporan şi pentru a atrage, implicit, publicul. Însă şi în ideea că unele texte clasice sunt extrem de actuale, valabile în orice epocă, valoarea lor nefiind ştirbită de trecerea timpului, exact cum putem vedea pe scenele austriece un Don Giovanni pe motocicletă, în costum de piele.

Piesa lui Mariveaux aduce în prim-plan eternul subiect al dragostei, fără a intra însă în substanţa ei, care generează drama. Se limitează la începutul poveştii, punând în scenă doi tineri înstăriţi, de familie bună, pe care părinţii vor să-i căsătorească. Cei doi sunt Dorante, bine interpretat de Robert Danci, şi Silvia, pentru acest rol fiind distribuită Rusalina Bona. Ei vor să se cunoască mai bine, să ştie cu cine vor porni la drum în viaţă. Pentru asta fac schimb de roluri cu servitorii lor, fără să ştie unul de celălalt, respectiv cu Bourguignon (Arlechin), interpretat de Florin Ruicu, mai ceva ca în vremurile bune, pe când făcea partidă cu Constantin Berry (chiar remarca un coleg că de pe scenă mai Berry lipsea!),  cu un soi de exaltare, şi Lisette, cu experimentata Ana-Maria Cizler. Din text transpare temerea că nu-şi vor plăcea unul celuilalt, deşi dragostea se insinuează subtil în acest joc al dragostei, între cei doi înfiripându-se sentimente pe care nu şi le mai pot cenzura. La fel şi în cealaltă partidă, unde servitoarea îşi intră de-a dreptul în rol şi aproape că nu mai vrea să renunţe la ideea de a deveni soţia lui Dorante, de fapt, a lui Bourguignon. Nu lipsesc crizele de gelozie, pendularea între adevăr şi minciună devenind un joc periculos care, dus până aproape de extreme, devine tot greu de suportat. În acest moment, măştile sunt date la o parte pentru a ridica vălul misterului, iar dragostea să-şi intre în drepturi.

Deşi secundare, şi celelalte roluri permit solo-uri actoriceşti remarcabile, iar Sorin Fruntelată, în rolul tatălui, domnul Orgon, şi Marius Tudor, în rolul lui Mario, fratele Silviei, nu ratează ocazia să exceleze cu un joc natural, elegant, nefăcând rabat de la calitatea actului artistic. Ana Maria-Cizler surprinde inspirat aerul de epocă şi tonul preţios, dar şi comicul situaţiilor, spre deliciul spectatorilor, Florin Ruicu e aproape de neoprit, mai că ne-a fost teamă să nu se fi ales cu vreun cucui la cap, aleargă dintr-un capăt în altul al scenei, se tăvăleşte, îşi dă hainele jos, susţine ritmul alert al spectacolului, ne face să ne tăvălim şi noi de râs, să aplaudăm spontan, e grozav!

Nu „întâmplător“ am lăsat la urmă „jocul dragostei“ făcut de Rusalina Bona, care pentru cei care nu i-au văzut încă evoluţia pe scenă (a fost angajată la Teatrul de Vest în toamnă şi a jucat doar în două spectacole pentru copii) este adorabilă, surprinzătoare, naturală, feminină, dar şi cu un aer de ştrengăriţă, răsfăţată, e expresivă şi am putea continua… însă încheiem acest şir de aprecieri, binemeritate, cu încă o remarcă, e foarte serioasă, atât pe scenă, cât şi în particular. În plus, vocea o ajută, are un timbru plăcut şi poate aborda o gamă largă de roluri.

Ceea ce trebuie reţinut la cel mai fresh spectacol al Teatrului de Vest e plăcerea actorilor de a juca pe scenă, pe care o transmit şi spectatorilor. Poate doar vreun critic de teatru avizat ar sesiza mici neajunsuri, noi doar aplaudăm din toată inima! Bravo!

JCS-Alexandra Gorghiu