REȘIȚA – Ceasul arată orele 7, 8 sau 9, una din orele în care trebuie să ieşi pe uşă. De cele mai multe ori intri în panică. Cauţi cheile de la maşină, de la casă şi alergi. În stradă te aşteaptă zgomotul: de maşini, de oameni, mereu acelaşi. Maşinile se succed rapid, la fel şi feţele celor din jur.
Un rânjet, o faţă tristă, un hohot, un gând, o ţigară. Ah, parcă a mai apărut o clădire în plus în peisaj. Şi ceva schimbări sesizate de retină, nu de amintiri. Tu nu ai avut timp să observi pentru a-ţi face amintiri…
La serviciu aceleaşi sarcini, uneori multe probleme, iar căutatul soluţiilor te prinde în vârtej. Le-ai găsit, mergi mai departe, apar alte şi alte cerinţe. Mergi să inspiri aer, îţi alegi un loc anume. Jalonezi printre oameni. Un cuplu discută aprins, doi muncitori în salopete caută şi ei soluţii. Sau nu, ideea e că i-ai remarcat. Observi că lângă locul tău de muncă strada e pietruită şi pustie, cartierul are case ce se derulează lent. Claxoanele rămân în urmă, parcă cineva a închis o fereastră în urma ta. Îţi asculţi respiraţia şi guşti aerul. Licăreşte gândul de a te opri câteva clipe, dar acelaşi gând oboseşte. Nu, nu ai cum să te opreşti. Nimeni nu se opreşte, doar pensionarii ce vin agale de la piaţă sau stau pe bancă în parc. Ei da, s-au oprit, dar nu pentru că şi-au dorit, ci pentru că a trebuit. Oprirea din orice alergare poate să deprime. Îţi auzi inima pompând puternic şi te întorci la ale tale. Ai inspirat, ai şi o idee pentru a rezolva ceva probleme şi mergi mai departe. Până când oboseşti din nou şi apuci măcar să observi că a mai apărut o trecere de pietoni, chiar şi o intersecţie nouă. Sau a fost? Dar nu ai apucat să o observi vreodată. Parcă ziua e prea liniştită. Încerci să înfrunţi şi ceva obstacole imaginare. Din nou, zgomotul te trezeşte din gânduri. Nu doar tu ai obstacole de înfruntat, toţi avem. Observi că băieţelul care îţi zâmbea strâmb dimineţi la rând se dă cu rolele. Şi chiar a ajuns la performanţa de a sări peste câinele alb al femeii ce îl plimbă de atâta timp pe aceeaşi alee, dar pe care habar nu ai cum o cheamă. Nu ai avut timp.
Totuşi, într-un moment de rătăcire a privirii pe geam, ai observat că a venit toamna. Te bucuri şi te sperie încă o dată efemeritatea, doar că sperietura durează puţin. Te reîntorci la ale tale, având în minte doar fărâme răzleţe din vară şi primăvară. Parcă zăreşti stingheră într-un colţ de gând şi o vacanţă ratată fără sens. Te consolezi că toamna şi iarna vor fi altfel. Şi va veni şi verdele primăverii. Însă, e deja verde la semafor. Şi te arunci din nou în zgomot, în griji, în probleme. Pe lângă tine trec maşini şi oameni, eşecuri şi împliniri, ratări şi şanse, trăiri şi goliciuni, clipe şi anotimpuri. Toate îţi acoperă anii.
Într-o zi parcă te trezeşti. Şi cumva descoperi viaţa într-un banal capuccino. Îţi pui capul în palme şi te întrebi de ce alergi, spre ce alergi? Parcă auzi cuvintele frumoase spuse de cineva, cândva. Te biciuie faptul că nu ai avut timp să le asculţi mai bine. Încerci să îţi aminteşti privirea celui care ţi le-a spus, eşti apăsat. La un moment dat până şi orgoliul pleacă şi te lasă să vezi că ai alergat prea repede, împiedicându-te des. De tine…Te lasă să vezi singur cum ai agăţat atâtea clipe preţioase în tablouri goale…
Nina Curița