REȘIȚA – „…ce toamnă!“, spunea Nichita Stănescu. Anotimpul a dat năvală cu spectacolu-i arămiu cu care ne răsfaţă ochii şi simţurile. Unora ne fură lacrimi, altora ne pictează în suflet, tuturor ne trezeşte nostalgii.
Parcă toamna ne dăm seama cel mai mult că şi noi avem nevoie de noi. Sunt convinsă că fiecare găsim o fărâmă de linişte în care ne lăsăm gândurile să valseze alături de adierile cerului senin sau gri, iar tăcerile ni le trimitem să se amestece cu liniştea frunzelor ce se grăbesc spre nicăieri. Putem încerca să desluşim şoaptele neînţelese cu care vântul dezgoleşte ramurile sau să poposim sub zbuciumul tăcut al copacilor desfrunziţi pentru a le admira semeţia ce aşteaptă noi începuturi. Putem zâmbi în faţa sfioşeniei cu care Soarele dezveleşte umerii încărcaţi cu brumă ai crăiesei arămii. Putem respira ca într-o oază spre care am alergat tot timpul anului. Sau putem să înţelegem că povestea spusă de dansul frunzelor ce cad nu este o simplă poveste. Şi mi se pare fascinant că toamna ne aşterne în cale frunze viu colorate, dându-ne parcă prilejul de a ne ierta că nu am fost în stare să ne ridicăm privirea de printre griji pentru a le admira când au fost verzi.
Sub umbrela de culori dulci, ne putem cuprinde faţa în palme şi să ne gândim la zilele în care înserarea nu răpea aşa mult din lumină. Ne aducem aminte de celelalte toamne din viaţa noastră şi încercăm să le diferenţiem. Întoarcem file cu amintiri şi ne jucăm cu propriile slăbiciuni. Ne punem întrebări şi ne dăm răspunsuri, ne gândim la certitudini şi incertitudini, la ce am câştigat sau pierdut, la schimbările şi ezitări, la visele împlinite, la ţărmurile pe care ne-au eşuat cele neîmplinite. Ne simţim obosiţi şi avem nevoie de linişte. Cred că fiecare încercăm să ne scuturăm poverile sufletului ca nu cumva să ni le prindă îngheţul iernii şi să atârne şi mai greu. Dacă nu am trece prin toamne, ce scriu file frumoase sub ochii noştri, cum am şti că într-o zi şi noi o să devenim toamnă? Pentru că dacă nu am şti că devenim şi noi toamne am rătăci şi mai multe clipe, am purcede şi mai greu spre căutarea zâmbetului, am fi şi mai orbi sub mângâierea luminii.
E toamnă şi totul este frumos. Cine nu o place trebuie să o accepte şi, la fel ca orice de pe lumea asta, trebuie gustat din tot ce are ea mai bun. Se cuibăreşte în suflete şi nu trebuie întrebată nimic. Însă, ea, prin felul în care ne brodează emoţiile şi trăirile, ne întreabă câte am adunat în suflet. Câtă bunătate, câtă iubire? Şi atunci privim în noi, spre noi. Atâtea bucurii şi frământări încap într-o toamnă…
Foto: ocjordan.com