REȘIȚA – …să ne strigăm gândurile prin culoare, prin vânt, prin frunze; să transformăm contrastele și farmecul în provocare! Este aşa plăcut să te pierzi printre falduri de crizanteme, printre detalii, oameni, cuvinte, amintiri şi misterele zilei de mâine.
Azi am realizat că e toamnă, că anotimpul meu preferat îmi mângăie părul, că lumina zilei are culoarea mierii, iar apusul se pierde într-un indigo ireal. Dacă aș putea umbla pe la cheițele anotimpurilor, aș multiplica zilele senine ale lunilor septembrie, octombrie și noiembrie. M-aș hrăni numai cu compot de gutuie și nu m-aș plictisi să îmi las zâmbetul să se amestece cu dansul frunzelor arămii. Pentru că niciun alt anotimp nu are grația toamnei.
Iubesc toamna cu frumuseţea ei unică pentru că mă face să respir minunile vieţii şi naturii, să simt parcă mai mult decât gândesc. Şi este atât de potrivită firii mele: uneori caldă, alteori distantă şi atât de încărcată de contraste. Toamna dau gândurilor mele cele mai frumoase forme, iar nereuşitele se dezbracă de cenuşiu. Vorbește toamna în suflete, în oameni și în zâmbete. Aromele ei sunt în vânt, în dimineți și în rouă. Asprimea ei o regăsim doar în ploaie și în noapte. Şi dacă avem răbdare, o citim în gândurile celor de lângă noi.
„În oamenii frumoşi e frumoasă şi toamna”! Nu mai știu cui aparțineau aceste cuvinte care ne invită să apreciem toamna renegată de mulți dintre noi. Frumusețea e în ochii celui care privește și noi decidem ce vrem să vedem. Cine iubește toamna nu se lasă copleșit de nostalgia verilor trecute, ci lasă foșnetul pașilor să îi umple sufletul cu amintiri. Acele amintiri ce aparțin timpurilor fără griji, dar și clipelor în care am ars iluzii și am lăsat doruri în trandafiri uscați. Diminețile sunt mai reci, dar bucuria soarelui care apare într-un târziu este mai sinceră și mai caldă, trezind în noi dorința de a fi mai sinceri, mai calzi.
Toamna este un tablou în care pictorul s-a jucat cu perfecțiunea. Un tablou ce seamănă cu noi, cei care suntem, cei care am fost. Este fascinant cum roșul trandafirilor se închină arămiului semeț. Și în acest arămiu putem realiza că a trăi clipa înseamnă să ne bucurăm de existenţa ei, indiferent dacă am reuşit sau nu să o înveşnicim. Să o simțim atunci când putem clădi pe ea un univers sau când un univers al nostru l-am pierdut în ea. Toamna ne simțim fiecare pe noi înșine parcă mai mult decât în orice alt moment. Simțim oftatul pustiului ce își face loc pe ramuri, dar și amestecul de nostalgie, de visuri, de speranță, de regrete, de dorință de a merge înainte. Amestec ce se frământă în noi, dar care are aroma strugurilor din dealuri.
Sufletele noastre poartă în ele anotimpuri. Oricine, chiar și cei care se tem de nostalgie, se minunează de bogăţia de culori pictate pe bolțile pădurilor, pe măreția dealurilor sau în tăcerea stâncilor. Frunzele galbene şi ruginii scuturate şi adunate la margini de trotuare şi alei parcă se odihnesc din căutarea tainelor acestei lumi și sub covorul lor ne putem strivi grijile apăsătoare. Îmi plac până și ploile, de toamnă, bălţile adunate pe alocuri, în care clipoceşte cerul cu picăturile lui, ador umbrelele colorate alunecând pe străzi, ce ascund chipuri tinere sau brăzdate de timp, cu priviri visătoare, nerăbdătoare, cu paşi grăbiţi ce vorbesc deopotrivă de intens despre bucuriile şi tristeţile sufletelor ce-i poartă pe oameni prin destine pământeşti.
Căutați în toamnă clipe ce se zbat în suflet!
JCS-Nina Curița
