Ba, mai mult, unii se arată sideraţi de ce se face atâta tam-tam pe această temă! Fără a regreta ceva din epoca comunistă, trebuie să amintim că doctrina oficială era că prin muncă poţi face orice (deşi în practică era puţin mai altfel…) . Un om harnic şi priceput putea ajunge oriunde.
După eşecul lamentabil al regimului, românii au trecut la polul opus (în definitiv, oamenii sunt fiinţe ale extremelor). Şi aşa a apărut zicala „Cine-i harnic şi munceşte, ori e prost ori nu gândeşte”. Locul lui Stahanov (muncitorul rus ideal) a fost luat de către „şmecher” – omul care ştie să se învârtă şi să rezolve orice, cu cât mai puţin efort, şi care-i dă cu tifla nenorocitului care trage ca boul în jug. Ce nu se înţelege e faptul că pentru eşecul unui sistem, al unei instituţii, al unei comunităţi nu e de vină munca în exces, ci aceiaşi „şmecheraşi” care folosesc efortul altora în scopuri proprii.
Din nefericire pentru viitorul societăţii româneşti, tradiţia lor este continuată cu „demnitate“ de miile de elevi români care copiază sau îşi cumpără examenele, râzând cu poftă de amărâtul de tocilar care s-a chinuit să înveţe în loc să-şi „trăiască viaţa” şi care până la urmă a luat o notă mai mică decât ei. În concluzie, munca a devenit un stigmat al ruşinii.
Cel care depune efort pentru a ajunge ceva în viaţă trăieşte în garsonieră şi merge cu tramvaiul, pe când „şmecherul” are vilă cu „merţan” la poartă. Şi atunci, de ce naiba să te mai chinui? Se mai merită?
Înainte de a vă da un răspuns întrebaţi-vă, peste câţiva ani, atunci când veţi merge la un medic: „Oare omul în mâinile căruia îmi voi încredinţa viaţa a ajuns aici pe merit? Sau şi-a cumpărat şi el un metru de viaţă?”…
Nina Curiţa