Deşi pare la prima vedere o sinucidere politică (aşa cum tot încearcă să bată şeaua unii PDL-işti), este vorba doar despre autoconservare. Păţiţi de pe vremea Alianţei D.A. şi neuitând faptul că au fost la un pas de a fi înghiţiţi de către PD-L, liberalii l-au preferat pe Antonescu.
Deşi, cine să-i mai înţeleagă şi pe liberali din moment ce pe Tăriceanu l-au tras pe tuşă, chipurile pentru că a făcut gafa de a nu intra la guvernare. Acum, l-au reales pe Antonescu, în primul rând pentru că se încăpăţânează să nu facă vreun pact cu PD-L, chestie promovată de altfel de Tăriceanu, dar pentru care acesta a intrat în umbră.
Inflexibilitatea lui Antonescu le dă garanţia păstrării independenţei partidului, iar scorul de la alegerile prezidenţiale de anul trecut le dă dreptul să spere la mai mult pe viitor. Chiar şi aşa, problemele lui Antonescu sunt departe de a se fi sfârşit.
Social-democraţii fiind momentan ocupaţi să-şi revină după ce şi-au ales şi ei noua conducere şi după atâtea plecări, PNL a rămas în clipa de faţă singur în faţa lui Băsescu, iar oamenii acestuia nu stau degeaba. În perioada premergătoare congresului, democrat-liberalii nu au scăpat nici o ocazie de a le reaminti eventualilor liberali nemulţumiţi că sunt oricând bineveniţi.
Alternativ, dacă vor să intre în graţiile preşedintelui ţării dar să păstreze aparenţele de ochii prostimii, mai au şi posibilitatea aderării la PD-L 2 (a se citi grupul parlamentar al aşa-zişilor „independenţi“). Şi se vor găsi câţiva care vor pleca şi din PNL pentru că Antonescu nu prea are ce să le dea.
Să le promită, ca Churchill englezilor, lacrimi şi sudoare? Ar fi inutil în condiţiile în care e ferm hotărât ca pe acestea să le stoarcă locatarului Cotroceniului. Rămas în clipa de faţă singura voce puternică a opoziţiei, Antonescu are în faţă un drum lung şi greu. De ce greu? Simplu: aşa cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu un Crin nu se face opoziţie…
Nina Curiţa