REȘIȚA – Sursa inspirației lui Doru Goruian este dată de felul cum lumina bate pe lemnul brut!
Când vine remorca cu lemne de foc, se nimerește câte-o bucată care-i face cu ochiul lui nea Doru. O pune de-o parte în camera de lucru și-o lasă acolo până când, dintr-o dată, intuiește ce-ar putea scoate la iveală. Se-apucă de treabă până când lumina potrivită cade pe-o altă bucată de lemn. Așa ies din mâinile lui basoreliefuri și sculpturi rondbos sau, mai pe șleau spus, sculptură plană sau în 3D.
E electrician de meserie și nu se consideră pregătit în domeniul artei. Așa că ceea ce face e pentru sufletul lui. Ce-i drept, pe vremea copilăriei lui, în zona actualei vămi, era o clădire cu un etaj unde funcționa o școală generală de muzică și arte plastice, pe care elevul Doru Goruian o frecventa de două ori pe săptămână la clasa prof. Petru Comisarschi. Așa învăța noțiuni de istoria artei, pictură, sculptură-modelaj, desen sau desen tehnic, pasiunea prinzând rădăcini sub ochii profesorului care aprecia ce ieșea din mâinile elevului. Apoi, atelierul de tâmplărie al unchiului său, atelier dotat cu unelte pentru tâmplăria manuală, devenea prilejul perfect pentru ca elevul de atunci să descopere lucruri noi.
„Pentru ca lemnul să aibă durabilitate, trebuie tăiat când luna e în creștere, din noiembrie până prin februarie, în perioada de repaos vegetativ. Teiul e lemn de esență moale cu fibră dreaptă, iar asta-l face ușor de lucrat. Plopul are o fibră mai densă, suprafața lucrată fiind mai fină. Gorunul crește drept, de aceea fibra lui nu are noduri și e compactă, asta dându-i durabilitate de sute de ani. Are o nuanță gălbui, fiind potrivit pentru sculptură monumentală. Mesteacănul e relativ moale, are fibra răsucită și e mai compact decât teiul”, aflăm de la nea Doru.
Știe ce spune, căci e pasiunea lui. I se dedică de plăcere, folosind atât unelte făcute de el, cât și cumpărate în anii ‘90 de la oameni din zona Turdei despre care ulterior avea să afle că, pe vremea lui Ceaușescu, au produs pentru export. Bune sunt și-acum și pietrele de ascuțit de diverse durități pe care cineva din Reșița i le-a dat mai demult.
Ne sfătuiește pe toți să ne descoperim o pasiune care să ne scoată din rutină. „Pe vremuri, chiar din clasele mici, elevii erau duși la diverse activități. Ulterior, se orientau singuri spre ceea ce simțeau că era pentru ei. Era un lucru bun și cred c-ar fi frumos să fie adaptat prezentului”, încheie nea Doru, convins că astfel oamenii pot descoperi pasiuni care să le dea o stare interioară plăcută și să-i aducă față-n față mai mult.
JCS-Ionel Ivașcu
