Poate că e bun gospodar. Sau, a avut norocul să dispună de o echipă valoroasă? Şi atunci este tot meritul său, pentru că manager inteligent şi performant nu poate fi decât cel care ştie să-şi alcătuiască Echipa.
De îndată însă ce iese din judeţul său, Emil Boc poartă pe frunte eticheta de ordonanţă a preşedintelui Băsescu, de „papagal”, de „trompetă” şi multe alte epitete de factură peiorativă. Care să fie, aşadar, adevăratul Boc? Cel de la Cluj? Ori, cel de la Bucureşti? Şi, de unde această dualitate a percepţiei?
Probabil, primul răspunzător pentru această imagine duală este însuşi Boc. Pentru că, încă de la afirmarea sa în „politica mare”, a fost asimilat cu purtătorul de mesaje şi executantul fidel al ordinelor primite de la Traian Băsescu. Poate a făcut-o din admiraţie faţă de Băsescu. Şi din convingerea că un bun „soldat” al partidului trebuie să fie disciplinat, să nu comenteze şi să îndeplinească întocmai toate comenzile. Şi-a asumat o conduită şi aceasta, iată, a fost răsplătită din plin cu înalta funcţie de premier.
Ne-am fi aşteptat ca acum, din postura de prim-ministru, să-l vedem pe adevăratul Emil Boc. Adică, pe cel de la Cluj. Ei bine, nu-l vedem. Rămâne prins în smoala clisoasă a soldatului care ştie că ordinele nu se discută, ci se execută. Nu se poate desprinde din mreaja lui Traian Băsescu, în care singur a intrat. Îi este greu să-şi confrunte superiorul. Sau, mai curând, este temător de gesturi şi atitudini care ar putea stârni mânia lui Băsescu şi, prin consecinţe, mazilirea.
Dacă Boc este perceput ca un „papagal”, vina este şi a preşedintelui Băsescu. A văzut în Boc un cal bun de călărit şi nu mai vrea să coboare de pe el. Dimpotrivă, îl călăreşte şi îl struneşte, şi mai abitir!, în incinta Palatului Victoria. Că-i face rău lui Boc, că-l umileşte? Nu contează; lui, lui Băsescu, să-i fie bine!
Tristan Mihuţa