REȘIȚA – Nu știa asta doar Marguerite Duras. Toți o știm. Simțim. Vedem. Trecem. Ce să nu știm? Că nisipul vremii se risipește indiferent de trările noastre, de dorințele topite, de gândurile nespuse, de zilele rispite fără milă, de cuvintele aruncate, de oamenii ignorați…
Știm că nu avem în fiecare zi clipe de bucurie fie pentru că nu apar, fie pentru că nu le vrem, fie pentru că nu ni le facem. De fapt, avem tot mai multe zile pe care nici nu le mai observăm. Însă în timp ce întoarcem pagini de viață ar trebui, din când în când, să rătăcim altfel prin crâmpeie de timp, pe drumuri spre noi, spre realitățile noastre, spre necunoscutul de mâine… Pentru a nu fi surprinși brusc de târziul vieții.
Mai târziu! O să ne auzim, o să vorbim, o să ne vedem… Mai târziu, mamă, prietene, frate, iubire, îți voi alunga din dorul ce mi-l porți. Mai târziu îți spun ce simt sau ce însemni pentru mine…Sau poate te voi uita…Lăsăm totul pe mai târziu, și uităm că „mai târziu” nu ne aparține.
Că „mai târziu” oamenii se schimbă sau pleacă …Că „mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim sau să nu ne mai pese…Că „mai târziu” cel care aleargă azi spre noi poate fi doar o umbră ce se pierde în orizont. De fapt, de multe ori noi alegem să trecem prin viață precum umbrele, să ne treacă umbre prin vieți. Că „mai târziu”, copiii nu mai sunt copii și părinții nu ne mai sunt decât amintire. Timpul nu omoară nici iubiri, nu desparte nici suflete, nu amână nici savoarea unei cafele cu un prieten, nu te opreşte nici să te joci cu copilul, nu îţi dă peste mâini ca să nu cumperi flori pentru persoana iubită, nu îţi închide telefonul taman când tu vrei să îţi suni mama, nu îţi pecetluieşte gura când trebuie să spui „mulţumesc“ sau „te iubesc“. Noi alegem să facem toate astea.
Cred că v-am mai spus cândva că avem nevoie de lecţii ca să putem deveni înţelepţi, avem nevoie de tristeţe ca să apreciem bucuria, avem nevoie de ceaţă ca să putem aprecia razele de soare. Avem nevoie de noapte, ca să apreciem frumuseţea dimineţii, avem nevoie de muzică pentru a ne asculta propriile simfonii ale vieţii. Avem nevoie de emoţii pentru a plânge, pentru a zâmbi, pentru începuturi, pentru sfârşituri. Avem nevoie de tăcerile celor dragi ca să înţelegem cuvintele ce nu le-am apreciat când trebuia. Avem nevoie de timp risipit degeaba pentru a înţelege cât de valoroasă este o secundă. Avem nevoie să înţelegem că atunci când te ridică sau te îngenunchează, viaţa lucrează cu o singură măsură: clipa.
Noi suntem îmbrăţişările câştigate, cuvintele uitate, bucuriile pierdute, prietenii plecaţi, privirile ascunse, lacrimile tăcute, muzica ascultată, cărţile citite, finaluri şi începuturi. Noi suntem oamenii pe care îi iubim, visele în care credem, clipele ce le irosim, amintirile trăite.
Mai târziu ziua se transformă în noapte, puterea în neputință, răsăritul în apus, seninul în nor, verdele în arămiu! În timp ce se rostogoleşte peste noi, Timpul îşi caută veşnicii care să îl accepte, iar noi rămânem ceea ce am ales să fim. Conștienți, totuși, că în viață se face târziu prea devreme…
JCS-Nina Curița
